12/08/2024
Dacă e luni, e articolul din Lumina. Astăzi, despre înhumarea lui Nicolae Covaci și dezbaterea pe care aceasta a stârnit-o. Mii jos, un fragment, însă pentru lectura integrală a articolului, link în primul comentariu.
“Phoenix nu mai renaște din propria cenușă
Incinerarea nu este o practică admisă, nici măcar tolerată tacit de Biserica Ortodoxă. Sufletul și trupul alcătuiesc o unitate de nedespărțit (doar temporar, până la Judecata de Apoi), prin care lucrează mântuirea pe pământ și se bucură apoi de realitatea Împărăției, după învierea de obște tot împreună, cu un trup transfigurat. Pornind de la cazul incinerării unui profesor și demnitar român, Grigore Trancu-Iași, sfântul dogmatician Dumitru Stăniloae scria așa: „În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic” („Incinerare”, Telegraful Român, an L###VIII, nr. 3, 14 ian. 1940). Mai mult, Sf. Apostol Pavel ne vorbește explicit în Epistola întâia către Corinteni: „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”.
Care creștin, așadar, poate contesta cele de mai sus? Nici unul. Ce te faci însă cu tema libertății? Dacă cel în cauză a dorit cremațiunea și tu, rudă sau prieten, îi schimbi dorința și îl îngropi, această faptă „bună” nu cred că se mai socotește în contul celui răposat, care nu și-a dorit-o. Cu ce îi schimbă procesul mântuirii dacă el nu și-a dorit asta? Nu este decizia lui, este decizia altuia în contul lui. Și, atenție, cazul acesta nu seamănă cu cel al paraliticului purtat pe pat de lemn de către patru prieteni în fața lui Hristos, spre vindecare, deoarece toți cei cinci erau credincioși, sperau în tămăduire, Mântuitorul numindu-l pe nefericitul întins pe scândură „Fiule!”, așa cm inspirat a tâlcuit Părintele Patriarh acest episod evanghelic.
Deci, dacă omul nu vrea, el trebuie obligat? Chiar și atunci când nu se mai poate exprima, mort fiind? Dumnezeu primește acest act de acceptare a învățăturii Sale privind înhumarea, chiar dacă s-a făcut fără voia, ba chiar împotriva voinței celui în cauză? Se poate mântuire cu forța? Așa după cm dragoste cu forța nu există, nici mântuire cu forța nu se poate concepe... Mai mult, Hristos nu a silit pe nimeni să urce pe cruce, nu a obligat pe nimeni să-I urmeze. Spune clar Domnul: „Dacă v o i e ș t e cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea...” (Marcu 8, 34). Nouă acum ne rămâne doar să ne bucurăm de cântecele lui Nicu Covaci, de testamentul său sonor, care așa zice, prin versurile lui Foarță & Ujică: „Fie să renască numai cel ce har / Are de-a renaște curățit prin jar / Din cenușa proprie și din propriul scrum / Astăzi ca și mâine, pururi și acum”.
