19/12/2025
IONELA VIȘAN: Povestea celui mai frumos Crăciun
Eram la țară, într-un sat liniștit din Argeș, iar zăpada acoperea totul ca o plapumă groasă, strălucitoare. Aerul mirosea a fum curat, a ger și a copilărie. Rupeam țurțuri de sub streșină și îi molfăiam ca pe cele mai bune dulciuri, cu obrajii roșii ca merele de toamnă. Aveam o căciulă ca o cagulă, lăsându-mi descoperite doar ochii, nasul și gura. Cizmele mele erau din cauciuc, noroc cu șosetele de lână făcute de bunica, care îmi țineau picioarele cât de cât calde.
În fundul grădinii, era o gârlă înghețată. Acolo mă credeam campioană. Îmi luam avânt și încercam să fiu grațioasă într-o schemă de patinaj, dar sfârșeam mai mereu într-un râs cu o căzătură zdravănă. Mă ridicam, mă scuturam și o luam de la capăt.
Când frigul îmi intra până-n oase, mă întorceam în curtea bunicilor. Bunica scotea din cuptorul de cărămidă (construit chiar de mâinile ei, cu grijă și încăpățânare) un cozonac simplu, un fel de pâine dulce cm numai ea știa să facă. Avea puțin rahat și un strop de cacao, dar era cald, iar zahărul presărat deasupra îi dădea toată magia. În căsuța mică, cu tindă și cu soba care trosnea, ne strângeam seara cu toții. Bunica ne răsfața cu un dovleac copt, păstrat special pentru noi. Așa spunea ea că ne iubește: nu prin cuvinte, ci prin bunătatea mâinilor ei. Bunicul, cu vocea lui blândă, ne povestea cm fusese “doctorul” satului și cm salvase mulți copii, cu mâinile lui muncite și cu inima lui mare.
Nu știam pe atunci valoarea acelor clipe. Nu mă gândeam că într-o zi nu voi mai avea bunici, că toate aceste momente vor trăi doar în inima mea, ca un colț de Crăciun care nu se va stinge niciodată. Dar acum știu: acolo, în satul din Argeș, în zăpada albă, în căsuța cu sobă și în simplitatea de atunci, am trăit cele mai neprețuite momente ale vieții mele.