19/04/2024
Într-o zi, pauperizați de valurile istoriei, ajunși la limita de jos, după ce pierduseră proprietățile din Cadrilater și conacul de pe malul lacului Mangalia,
ai mei au decis să vândă jumătate de curte unor tătari.
Veniră tătarii. Ochii lor lunguieți, hainele alea largi, vorbele răstite, colțuroase, bune de măcinat făină de ciulini. Cei doi băieți ai familiei, tălpile lor roz (jur, tătarii au tălpi roz de parcă ar păși prin rozele Persiei mereu), dinții ăia care străluceau seara ca luceferii.
Și după ce și-au construit casa aceea din chirpici, când să măsoare curtea cumpărată, Ginga-nay tătăroaica și Străbunica Ana, cei doi stâlpi prin care respirau familiile noastre, pentru că gardul urma să treacă prin mijlocul grădinii de flori, au decis să nu-l mai construiască. Nu încă, sunt flori de înflorit, au zis ele apăsat. Și bărbații s-au supus femeilor.
Și gardul ăla n-a mai fost construit vreodată, și florile ne-au făcut frați pe toți, creștini și musulmani în aceeași curte.
Povestea asta, pe care o spun mereu în predici, pe care o torn în urechile obtuze de bigoți, povestea asta e printre cele mai valoroase mărturisiri pe care le voi lăsa moștenire copiilor mei.
Mangalia, a doua jumătate a secolului al XX-lea, o familie de creștini și o familie de musulmani trăind în aceeași curte, uniți de niște crini, ceva trandafiri și niște tufe de mentă din care ne făceam ceaiul de dimineață.
În amintirea acelor paradisiace vremuri și în convingerea că toți încăpem pe lumea asta, cu credințele noastre diferite cu tot.
În amintirea dulciurilor împărțite de Bayram, și a vorbelor de binecuvântare cu care i-am însoțit în drumul lor spre geamie, vinerea. A bunicilor noastre înțelepte, care ne-au dat cea mai frumoasă lecție de iubire, de toleranță și de bunătate. Care ne-au învățat că în fiecare om e ceva bun de iubit, de respectat și de îmbrățișat,
Crin-Triandafil Theodorescu
