24/06/2024
În iubire sunt ceea ce sunt, suflet, minte și trup, Eul inimii, Sinele dinspre Sine, întotdeauna Eu, esența cuvântului sfânt
Pe ramura unei sărbători te scriu iubire, frunza mea din zori, femeie a scorpionului de aici, din adierea unei zile apropiate de un năprasnic dor. Ești verde culoare, Eu sunt penelul care te pictează în vara memoriei, acolo și aici, pe șevaletul sculptat în copacul născut din sămânța cuvântului sfânt. Dorințe și vise, întâlniri promise, împliniri sosite pe geana speranței, cuvântul este în vârful peniței, povestea se scrie din suflet pentru suflet, prin iubire, rugă și credință. Cu aripile pregătite de zbor, deschise spre Înalt, aștept ziua sortită să îmbrățișez văzduhul care vibrează precum inima mea, să retrăiesc libertatea și pasiunea neîngrădită de principii și scenarii scrise în laboratoare neautorizate de către destin. Tresar și mă trezesc din visare, acum sunt aici, în lumea cuvântului, acolo-i metafora, femeia cuvântului, imaginata-mi zi când trupurile își vor scrie trăirea cu cerneala sufletului nedispus la ne libertate. Cu răbdare așez gând peste gând, scriu și șterg, rescriu și subliniez fiecare cuvânt în jurnalul celui care sunt, un apăsat punct.
- Cum ar fi dacă aș fi o virgulă rătăcită-n zare?
- Nu știu răspunsul la această întrebare.
E sărbătoare. În nesosita-mi așteptare e răbdare, o impresionantă înțelegere a mea cu mine, o imprevizibilă stare, o necunoscută schimbare a sinelui.
- Oare m-am maturizat sau am îmbătrânit în prag de sărbătoare?
- Dificil răspuns la o asemenea întrebare.
Surâd cu subînțeles, numai Eu pot ști ce este dincolo de acest gest firesc. Cu grijă îmi protejez clipa și voi participa la un monolog haios cu mintea.
- De ce să nu te bucuri în sinea ta, de ce să nu dansezi clipa?
- Bună reflecție de ziua ta, secundă celestă, particulă din universul unui jurnalist din lumea sa.
Cuprins în sine, în mintea sa, recuperez și redecorez fiecare amintire, o așez la locul ei pentru a face loc altor clipe de sărbătoare, clipe care vor deveni aduceri aminte într-o nouă zi. Sunt voios și-mi bucur starea, firea mea este deschisă la frumos, la iubire, e plecată puțin într-o viitoare sărbătoare, acolo în patul alb al nebuniilor nemuritoare. Desprins din gândirile cu nori, merg agale spre alte scenografii, spre alte feluri de a fi, mă îndrept spre sinele sinelui, spre umbra copacului care-mi este o altă poezie, o altă amintire, un alt fel de a fi. Îmi e atât de dor de acea zi, buzele îmi sunt uscate de dor, de visul acela care nu se va putea sfârși, decât târziu în noapte, decât atunci când luna mă va găzdui în frumusețea-i sfântă. Se aud șoaptele sufletului îndrăgostit de viață, e nostalgie în mintea mea, e sărbătoare în viitorul vis, e ceva definit de suflet pentru trup, e o definiție a fericirii pe care o trăiesc scriind-o în jurnalul meu, pictând-o pentru totdeauna pe pânza sufletului cu nume simplu, Eu.
- De ce sunt atât de sensibil, atât de Eu?
- Pentru că așa m-a creat Bunul Dumnezeu, cu harul Său.
Uneori aș fi vrut să nu mai fiu atât de fragil, să pot trece de la noapte la zi, cu zori albastre, cu alt fel de a fi, dar nu se poate, Eu sunt punctul fix, nu o virgulă ce poate fi adăugată pentru o intonație, pentru un alt sens în afară de acela de a fi. Sunt un rebus greu de decodat, o cheie precisă de pe un solfegiu necântat.
- Unde mă poți afla, la ce pagină din jurnal?
- Undeva la final, acum scriu prefața, asta pentru că iubesc femeia și viața.
Sunt răsfățat printre coperțile sorții, chiar mă simt așa, un ales al Creatorului, binecuvântat și protejat de puterea Sa. Atent la ce este în jurul meu, mă opresc și privesc cu atenție spre leagănul copilăriei, acolo mă revăd cel mai iubit dintre cuvinte, unul simplu și cuprinzător, născut dintr-o dragoste fierbinte. Am primit de la Rânduitor, frumusețea creativității, formula de a fi ceea ce sunt, eseul sinelui dintre șoaptă și gând. Scriu, mă scriu prin sine, Eu trăiesc pentru că simt asta, nu curg pentru că așa este lăsat de la Dumnezeu, eu am cursul meu, de la izvor la vărsare, acolo spre undeva, atunci când va decide Cel de Sus, de Acolo din zare. Prețuiesc ce-mi este dat, îmi port crucea, ușoară sau grea, Rânduitorul știe ce să-mi dea, El îmi scrie trăirea, destinul, Calea Luminii, Cartea. Acum voi pleca, voi merge la înot, mă simt ca „peștele în apă”, acolo în Bazinul Olimpic din Târgoviștea mea, Turnul Chindiei mă veghează, cuvântul mă scrie în povestea sa. Ce bucurie e în sinea lui, a scorpionului care știe a iubi libertatea de a fi și femeia neimaginatului jurnal, să știi...!
Vali NIȚU
* din volumul „Jurnalul sinelui despre sine”
