Ziarul „Curierul de Vâlcea“ – primul cotidian particular, independent din România postcomunistă – a fost fondat la 19 ianuarie 1990, iar prima ediţie a sa a apărut în dimineaţa zilei de 22 ianuarie 1990. Nici nu se iviseră zorile când mii de exemplare luau drumul cititorilor avizi de un cuvânt nou, părăsind sala mașinilor din tipografia de dincolo de barieră. (Astăzi, fosta tipografie este transfo
rmată într-o aglomerare de sedii ale unor firme de afaceri, cm s-a întâmplat, din păcate, și cu toate librăriile din județ!)
„Curierul de Vâlcea”, ziar care a militat încă de la prima sa apariție pentru dreptate și valoare, fără să se înregimenteze noii formații politice, Frontul Salvării Naționale (FSN), din fașă a înfierat necinstea, impostura, încălcarea legilor și a drepturilor cetățenești. El s-a născut la momentul trebuitor, în acele zile sângeroase și nedesluşite chiar după aproape un sfert de secol. Aşadar, astăzi, „Curierul de Vâlcea” împlineşte 24 ani. Ziarul „Oaste a Ţării şi model cultural”, cm l-a numit regretatul scriitor şi prieten al nostru Artur Silvestri, se prezintă în faţa miilor săi de cititori (foarte mulți, din țară și de peste hotare îl citesc și pe internet) ca o publicaţie de prestigiu, cu năzuinţa de a face mai bine acolo unde se mai poate îndrepta ceva, în prezent, într-o Românie tristă, sărăcită, cu destul de mulți „băieți deștepți” la butoane. Înaintând cu greu prin furcile caudine ale crizei care nu se mai termină, colectivul redacțional – și mereu alături de el colaboratorii și cititorii – s-a străduit să respecte PROGRAMUL publicat în primul său număr, căruia i-a rămas fidel de-a lungul celor 24 ani de viaţă: Ne punem în slujba adevăratei opinii publice şi nu a celor care se erijează în purtătorii ei de cuvânt. Nu vom încerca să ne cucerim cititorii prin subiecte şi dispute scandaloase, ci prin sobrietatea ideilor, bunul simţ, adevăr şi puţină ironie. Vom încerca să nu ne lăsam înşelaţi şi să nu găzduim expresiile unor interese revanşarde, excesiv de subiective. Criticile şi observaţiile pertinente din partea cititorilor ne vor călăuzi drumul, în vreme ce atacurilor evident răuvoitoare le vom răspunde cu toată hotărârea. Vom acorda întotdeauna prioritate tinerilor şi ideilor tinere. Vom fi mereu alături de cei mulţi, care duc greul acestei țări, dar care se zbat în zona gri a sărăciei.
*
După acest Preludiu, spre aducere aminte cititorilor mai vechi și lămurirea celor noi, e necesar un scurt istoric al ziarului. Cu ce trece timpul, adevărul poate fi îngropat – și, prin uitare, unii pot propaga adevăruri frânte sau frânturi de adevăr. Vorba lui Victor Eftimiu: Uitarea mi se pare o trădare. Uitarea e suprema lașitate. Au pornit la drum, în ianuarie 1990, opt împătimiți de cuvânt, de adevăr și dreptate, în noua societate în care înmugurise democrația. (Așa credeam eu, atunci. M-am înșelat, nu m-am înșelat?, întrebarea persistă.) Îi amintesc, în ordine alfabetică, după nume, ca să nu se supere careva: Ioan Barbu, Traian Dobrinescu, Dan Manolăchescu, Silviu Popescu, Gheorghe Smeoreanu, Petrinel Ștefănescu, Petre Tănăsoaica, Petre Ungureanu. Primul salariat, în funcția de secretar general de redacție, a fost actualul Director Onorific al ziarului, Dr. Lilian Zamfiroiu. S-a lucrat pe brânci, zi și noapte. Statutul asociației pe care o fondam (Curier SRL s-a înregistrat abia în aprilie), Programul ziarului – și alte acte necesare pentru înregistrarea de la Judecătoria Rm. Vâlcea (de această lucrare s-a ocupat avocatul Petre Ungureanu) – au fost concepute și definitivate în apartamentul familiei Gh. Smeoreanu, din Ostroveni, bdul Tineretului. Școlile, în acel timp incert, și-au deschis porțile pentru elevi, din câte îmi amintesc, spre finele lunii ianuarie. Trebuia să se întoarcă acasă, de la bunici, fetița lui George – și avea nevoie de liniște în casă. Cu toții am hotărât să mutăm, provizoriu, sediul ziarului, până vom găsi un spațiu de închiriat, în apartamentul familiei mele, din Cartierul Nord, pe str. Primăverii. Aici s-au scris primele ediții ale ziarului, timp de trei săptămâni. Era, zi și noapte, un du-te vino! Totul a fost frumos și s-a consumat în bună pace. Până la prima aniversare a ziarului, în ianuarie 1991, serbată printr-o agapă prietenească găzduită în Drăgășani. Pe Traian Dobrinescu, Petre Ungureanu și Dan Manolăchescu (și pe alți câțiva colegi redactori; între timp aceasta se întregise cu noi „achiziții”, multe destul de valoroase) i-am așteptat, cu emoții, până spre miezul nopții, când am aflat că au abandonat „copilul nostru” (cum mai aud că zic, unii, astăzi), dând naștere unui nou ziar – Informația zilei. Cei cinci rămași la cârma „Curierului de Vâlcea” au fost dați în judecată pentru brand și pentru bruma de avere agonisită într-un an (câteva mese, scaune, mașini de scris etc.) Am câștigat, fiindcă dreptatea era de partea noastră, pentru că dreptatea este un principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine. Unde-s doi puterea crește… Noi rămăsesem cinci, dar s-au întețit neliniștile, contradicțiile ne rodeau, orgoliile nășteau monștri… S-a retras fără vreo pretenție Petrinel Ștefănescu. Mi-aduc aminte, am propus să-l despăgubim cu două sau patru milioane. Toți au acceptat. La Pitești, am fondat „Curierul zilei”. Eu am renunțat fiindcă bănuiam unele afaceri obscure. Mă obsedau și am părăsit ziarul din Pitești pentru câteva parale. Apoi, Gheorghe Smeoreanu și Petre Tănăsoaica au părăsit și ei „copilul” Curierul de Vâlcea. Ca să ne achităm de sumele pretinse (există acte oficiale, în arhivă!), eu și Silviu Popescu am făcut împrumuturi la Banca Religiilor, punând garanție apartamentele. Asta se întâmpla prin toamna anului 1994, doar după patru ani de la fondarea ziarului. Prin 2000 sau chiar prin 1999, din câte îmi amintesc, Silviu Popescu a vândut proprietatea sa de 50% de la Curierul de Vâlcea unor persoane (de altfel, onorabile) din afara redacției. Avea nevoie de bani pentru aventura sa în Statele Unite ale Americii, care a durat doar câțiva ani. Au urmat frecușuri în redacție, intrigi, o nesiguranță pentru ziua de mâine. Cu înțelegerea familiei, cu sprijinul unor oameni cu sufletul mare, prieteni ai Curierului de Vâlcea, am reușit, peste un an, să recuperez 48% din părțile sociale înstrăinate, devenind acționar majoritar. Cu prețul unei sume imense, la vremea aceea. În câțiva ani, am reclădit redacția, venind spre cel mai iubit ziar al județului oameni tineri, cu studii superioare de specialitate, fideli și cu alese calități morale, care contează cel mai mult într-un colectiv redacțional, pus în slujba adevărului. Ce-aș putea să le reproșez minunaților colegi Elena-Sorina Grigorescu, Sorin Alexandru Barbu, Valentin Pițigoi, Alin Tudoroiu, Sebastian Cîrciu (dar și celorlalți pe care nu i-am pomenit!), care de douăzeci de ani neîntrerupți, de cincisprezece ani, de zece ani, alții de doar câțiva ani, slujesc acest ziar cu mare credință și devotament, pentru a demonstra prin această participare directă afinitatea şi omagiul lor nemărginit pentru o operă de fiecare zi dăruită miilor noștri de cititori. De câțiva ani, înțelegând că un frumos început are și un sfârșit onorabil, am încredințat conducerea executivă a ziarului, în calitate de director general, fiului meu Sorin Alexandru, cu încrederea, cimentată în timp, în strădaniile sale, în zelul său de tânăr întreprinzător.
