11/09/2020
Balcic/județul Caliacra, ROMÂNIA (mai 1932). Macedoromânce în frumoase costume naționale.
“Din vrerea nestrămutata a lui Dumnezeu şi prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul ţărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă ţărişoară. Unii au numit acest ţinut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăţi renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverşunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, aşezată pe Dunăre şi locuită de Români, era aşa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (“Ţara nouă – Dobrogea sudică şi Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).
Marea problemă a fost însă aceea că în perioada de ocupație Bulgaria schimbase raportul demografic din Dobrogea de Sud. Tocmai de aceea România a hotărât să înfăptuiască colonizarea noilor județe românești cu aromâni si valahi megleniți. Primul transport de colonisti s-a realizat cu vaporul “Iași” și a ajuns în Constanța la 26 octombrie 1925. De la această dată au început să sosească în țară macedoromâni strămutați din Grecia, Albania, Bulgaria și Serbia. În scurt timp, Cadrilaterul a devenit o adevărată nouă patrie pentru aromânii din Peninsula Balcanică. Frații noștri de sânge presărați altădată prin văile Pindului dar stabiliți vremelnic în Cadrilater în perioada interbelică.
“Păstoritul, agricultura și mai ales negoțul sunt ocupatiile lor de căpetenie. Au sate înfloritoare, cu școli și biserici, iar locuințele le sunt zidite temeinic din piatră și numai în arare ținuturi prea sărace, locuitorii trăiesc în bordeie. În urma nenorocitului război greco-turc, făcându-se schimb de populații, situația li s'a înăsprit până într’atât încât au fost nevoiți să pornească în masă spre alt pământ, mai pașnic și mai îngăduitor - cel românesc. Așezați ici și colo pe întinsul Cadrilaterului, vizitatorii Balcicului au prilejul să trăiască în chiar imediata lor apropiere. Lași în urmă orașul cu impresie de stampă algeriană și nu departe, pe un frumos platou, sălășuiesc așezările coloniștilor macedoneni.
Spre zări, cerul are culoarea unei petale proaspete de trandafir... Marea. bordeie acoperite cu stuf și mărăcini se înșiruiesc laolaltă cu clădiri prin ale căror ferestre înalte pătrunde puternic lumina. Femeile stau la sfat în fața locuințelor; țin în brațe copii-păpuși, cu ochii clari, în care nici pe departe nu poți întrezări chipul închis, cioplit parcă în piatră al bărbatului sau al femeii. Privești atent la pieptănătura mamei. Părul bogat își strecoară coadele printre șiragurile de mărgele și galbeni. E o gamă vie de culori, care întruchipează o tiară brăzdată cu fel de fel de desene ordonate, armonice. Potopul de mărgele înconjură bărbia, acoperă gâtul, smălțuind cămașa albă.
Dar fetele cu bonete de sub care ies valuri nebunatece de franjuri!... Din toată făptura lor emană un primitivism plin de simpatie. Mai încolo, la câțiva pași, în plin câmp, au încins o horă. Nu se țin de braț ca la noi, ci fiecare și-a prins mâna de cordonul de piele, împodobit cu paftale grele, al vecinei. Joacă domol, abia mișcând picioarele, în timp ce cântărețul satului, cimpoierul, cu fața întoarsă spre șiragul băieților, scoate sunete prelung răscolitoare. Deodată cu toții au pornit într'o fugă vertiginoasă. Cam la vreo două sute de metri se opresc și dansul îl reiau pe dată: același tempo lin, monoton, aproape plictisitor.
Raporturile dintre tineretul de ambe sexe sunt inexistente. Fata rămâne până la căsătorie deplin imaculată. Cu puțin timp mai înainte, mirele săvârșește un simulacru de răpire, dispărând cu ea într'un sat apropiat. Înștiințati, apar imediat părinții și își dau încuviințarea.
Ivindu-ți-se prilejul să pătrunzi în intimitatea aromânilor ai cea mai vie pildă de trăinicie a familiei. Credința și statornicia sunt împinse până la fanatism. Trădările se pedepesc imediat cu moartea. Cuțitul de la brâu ai impresia că adesea își spune răspicat crezul. Crescuți liberi - în satele lor nu apărea nici picior de turc decât pe vremea când se încasau dăjdiile - nu se prea împacă nici cu autoritățile noastre. Se simt la larg, nedepinzând de nimeni. De pasul care-l fac, nu vor să dea seamă. De aceea nu arareori în raporturile cu ei, administrația s'a izbit de stăvili nu tocmai lipsite de amuzament.
- Cum te cheamă? - e întrebat tânărul care trebuie să-și facă serviciul militar.
- Ce te privește pe tine?
- Câți ani ai?
- Nu știu…
Exemplul e edificator. Explicația e simplă. Popoarele care i-au oprimat n'au reușit decât să concentreze în ei nevoia unei depline autorități. Ca mentalitate îl poți asemui cu omul plămădit de o natură aspră și îndrăzneață. Zarea largă e a lui. Nimeni nu trebuie să cuteze să-i stăvilească drumul, iar pământul pe care-l muncește și familia pe care o ocrotește sunt bunuri în care ochii oricărei legi n'au ce căuta. Coloniștii aromâni sunt pentru noi un teren îmbelșugat în care prefacerile vor veni de la sine.”
Nu despre istoria Cadrilaterului va fi însă vorba în articolul selectat pentru voi din presa interbelică. În centru atenției vor fi aromânii strămutaţi de autorităţile române în Cadrilater, veniți de prin părţile Pindului după Primul război mondial. Şi despre un obicei al acestora: acela de a-şi tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunţii:
“Batalioanele de pictori, gravori, desenatori şi sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile şi tipurile de ţigani-tătari din partea locului. Niciunul din artişti n’a băgat însă de seamă, în dimineţile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut alb ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor şi fetelor “macedonene", toate în straie bătute în fireturi de aramă şi argint, cu frizurile înălţate, asemenea unor mici domuri şi miniaturale diademe. N'au băgat de seamă nici semnul crucii încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna. Frumuseţea acestor găteli şi podoabe, caracteristică acelor chipuri - de-o energie şi o seninătate care le deosebesc numaidecât de melancoliile fierbinţi ale chipurilor măslinii şi prelungi, orientale, ale Dobrogei de Sud - se ivesc deocamdată cunoaşterii noastre numai din misterioasa cameră neagră a aparatului fotografic. Până la ivirea pictorilor şi sculptorilor care să redea acea populaţie tot atât dacă nu şi mai pitorească decât ţiganii, turcii şi tătarii din Cadrilater, va trebui să ne mulţumim numai cu atât. Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte? De unde vin? De unde li se trage obiceiul pe care nu-l mai găsim în nici una din regiunile locuite de Români, deşi fântânile ţării româneşti, toate, veghează ocrotite de cruci iar răscrucile ocrotite de troiţe.
Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soţiile şi fiicele coloniştilor aduşi de guvernul român în Dobrogea de prin părţile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii şaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ţinuturile părăsite de Turci şi de Bulgari. Nevoia de a româniza hotarele, a îndemnat pe oamenii noştri politici să-şi amintească de fraţii din Pind, a căror soartă aspră, vreme de secole, nu mai putea fi schimbată, între noroadele amarnice de-acolo, numai cu un învăţător şi cu un abecedar din patria-mumă. Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populaţie românească dârză, obişnuită cu luptele de fiecare zi şi în care simţământul familiei şi al credinţei strămoşeşti să fie împletit cu însuşi instinctul vieţii. În haosul politic de după război, acţiunea de colonizare din Dobrogea de miază-zi, e poate acţiunea cea mai cuminte şi mai stăruitoare a guvernelor noastre. S'a instituit un oficiu special de colonizare, care construieşte în fiecare an locuinţe pentru noii veniti. Din păstori şi locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în ţara noastră, agricultori şi locuitori de şes, stăpâni pe ogoare al căror belşug, pentru ei, ţine de basm.
Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care şcoala şi învăţătorii din vechiul Regat le-o îndulceşte, cât în portul atât de artistic şi atât de migălos zămislit – priviţi brâiele, mânecile şi mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare şi semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor şi al soţiilor. Crucea tatuată e semnul amintitor al vieţii amarnice din Pind, când frumuseţea Româncelor era ameninţată de oamenii vizirului, paşei sau chiar a padişahului, ahtiaţi după asemenea graţii. Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite şi să nu mai ajungă sclave în haremurile turceşti, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii şi-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoaşterea fetelor răpite şi împiedica trecerea celor cu suflet uşuratec la mahomedanism, dăinuieşte şi azi – dar azi ca o podoabă, aşa cm se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semnele de sclavie.
Românii macedoneni colonizaţi în Cadrilater s'au adaptat uşor vieţii agricole şi impun respect vecinilor prin moralitatea vieţii lor familiale, felul dârz al sufletului lor şi energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoara, se poate vedea - precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobile atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor şi zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seama în obiectele lucrate de macedo –românii din oraşele balcanice şi ale Asiei-Mici. Ei sunt socotiţi ca cei mai de seamă făurari ai metalelor preţioase şi cei mai pricepuţi negustori de podoabe de aur şi argint.
E greu să cerem autorităţilor noastre să reînvie şi la macedo-românii din Cadrilater, arta topirii şi împletirii metalelor scumpe. Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc şi artistic. S’au făcut studii şi s'au alcătuit bazare de cusături naţionale, din toate regiunile locuite de Români. Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artişti poate dintre noi. Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească uşor gustul mamelor românce din restul ţării, straiele “ţânţărencelor" şi mai cu seamă coafura lor, ar putea ispiti cele mai alese gusturi şi în curând am putea vedea în Bucureşti – ca ultimă modă - coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene.
(28 iulie 1932 “Realitatea Ilustrată”)
https://www.flickr.com/photos/daniel_siegfriedsohn/albums/72157715938183613
