Revistă lunară a Uniunii Scriitorilor ce apare la Cluj-Napoca.
![Călin Vlasie[ # a cincea revelaţie] e aceeaşi semnătură geneticăîmi spune alex chirurgulstelele au acelaşi mirosdin soar...](https://img5.medioq.com/071/002/1047526000710027.jpg)
Călin Vlasie
[ # a cincea revelaţie]
e aceeaşi semnătură genetică
îmi spune alex chirurgul
stelele au acelaşi miros
din soare cad
faruri de maşini
pietrele se scurg
în interiorul lor
apa e un scris
lung transparent
chirurgul locuieşte
în apartamentul de sub mine
şi pune stenturi
zilelor şi nopţilor
Vă invităm să citiți mai departe pe site, link în primul comentariu.
IOAN CRISTESCU,
POVESTITORUL HORAŢIU
Dacă citeşti şi asculţi opinii despre Horaţiu ca actor, regizor, om de teatru şi film, desigur, pe bună dreptate, nu prididesc cuvintele la superlativ. El este un virtuoz, dar mai ales mare, un mare artist polivalent. O fişă de dicţionar al teatrului românesc ar putea arăta succint astfel:
S-a născut în 31 iulie 1952, la Târgu Jiu, cu numele de Horaţiu Valentin Mălăele. Este unul dintre cei mai prolifici artişti români, având succese în actorie, regie de teatru, de film, caricatură, pictură şi chiar literatură. În copilărie, a fost complexat pentru că se considera un băiat urât, care privea cruciş, incapabil să înveţe la şcoală, lipsit de orice însuşire. Norocul lui este întâlnirea, în şcoala primară, cu un profesor de desen care descoperă talentul care se ascundea în el şi îl încurajează să deseneze.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
EMIL HUREZEANU,
AMINTIRI DIN LUMEA NOUĂ
Avem în faţă o neaşteptat de interesantă contribuţie la lămurirea unui ungher clarobscur al istoriei românilor, în relaţia lor cu Imperiul Habsburgic. După 1691, odată cu crearea Principatului Transilvaniei, şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, românii transilvăneni înmănunchează aproape două veacuri şi jumătate de mereu complicate relaţii, de grele şi cu adânci experienţe şi consecinţe, în paralelogramul de forţe al conexiunii lor cu metropola vieneză. Românii formează încă din secolul al XV-lea majoritatea populaţiei în Transilvania, urmaţi de maghiari, saşi, secui, cu mult înaintea ocupaţiei austriece. Şi au fost, până la sfârşit, cei mai nedreptăţiţi, din punct de vedere legal, religios, economic şi societal.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
Premiul „Ştefan Aug. Doinaş“ al revistei Apostrof, 2024
Juriul, format din Răzvan Voncu (preşedinte), Marta Petreu şi Ion Vartic (membri), a decis să acorde
Premiul „Ştefan Aug. Doinaş“ al revistei Apostrof, 2024 dlui Ioan Moldovan, pentru întreaga sa operă poetică.
Metaforele lui sunt lichide şi transparente. Dincolo de această perdea, realitatea exterioară este concretă şi «trivială». Există însă şi un alt registru, al unor confesiuni învecinate cu rugăciunea, în care o ureche atentă prinde sonuri din Viaţa lumii a lui Miron Costin.
Nicolae Manolescu
DIMINEŢI LA CAFÉ ROSTAND
(Fragmente)
„Aveam impresia că Patrick Modiano, unul dintre obişnuiţii din Jardin du Luxembourg, nu ieşise niciodată la poarta de pe partea aceasta pentru a traversa pe trotuarul nostru.
Locuia în zona opusă a parcului, probabil pe strada Fleuris, acolo unde, la numărul 27, Gertrude Stein îi aduna odinioară pe tinerii scriitori americani, pentru ca, într-o zi, să le adreseze celebra ei frază «sunteţi o generaţie pierdută».
Modiano se plimba aproape în fiecare zi, puţin după prânz, cam în acelaşi timp cu mine”.
Motive pariziene, traducere de Marius Dobrescu, Humanitas, 2021.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
IN MEMORIAM ISMAIL KADARE
Marta Petreu, O evocare
În dimineaţa zilei de 1 iulie a.c., a murit, în urma unei crize cardiace, la Tirana, marele prozator albanez Ismail Kadare. Împlinise 88 de ani. În ultimii săi 40 de ani îşi împărţise viaţa între Tirana şi Paris. Fapt ilustrat şi de memoriile sale, Dimineţi la Café Rostand.
Luni, 22 sept. 2003, orele 1320, Bucureşti, aeroportul Otopeni. „Uite-l pe Kadare“, spune Ion Vartic. Într-adevăr, în spaţiul de aşteptare al avionului de Paris, a apărut Ismail Kadare. Mă uit atent la el, arată exact ca în fotografia din ziarul pe care-l ţin în mînă, da, ziarele sînt pline de el, marele premiat fără premiu de la Neptun. Aşa că scot aparatul foto din geantă şi-l încadrez. Pînă să se limpezească imaginea – am un aparat lent, de amator – Kadare se îndepărtează, încadrat de doi bărbaţi. „Trebuie să fie de la Ambasada Albaniei“, spune Ion Vartic, luîndu-se după haine.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
ANCHETĂ APOSTROF: DE CE (MAI) SCRIEŢI? (I)
1.V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la scris? Ce ar putea declanşa o asemenea decizie în destinul unui scriitor? Credeţi în recunoaşterea postumă?
2.Literatura este un act de narcisism sau de generozitate? Preţul notorietăţii este compromisul scriitorului cu cititorii săi? Scrieţi ca să fiţi pe gustul publicului?
3.Unii confraţi consideră că suntem martorii unei aluvionare şi nedrepte marginalizări a literaturii române contemporane. Sunteţi de acord cu această constatare? Ea vă demobilizează sau dimpotrivă? Întrevedeţi vreo soluţie de a ieşi din această situaţie?
Au răspuns și apar în numărul 6 Marina Constantinescu, Simona Popescu, Ioan-Aurel Pop, Mihai Măniuţiu, Ştefan Borbély, Adrian Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Igna, Lucian Vasiliu, Iulian Boldea, Dan Perşa, Leo Butnaru.
1.V-aţi gândit vreodată să renunţaţi la scris? Ce ar putea declanşa o asemenea decizie în destinul unui scriitor? Credeţi în recunoaşterea postumă?
EMIL HUREZEANU,
ÎN (ACELAŞI) TIMP ŞI SPAŢIU
Mărturisesc că sunt un locuitor conştient, adică în cunoştinţă de cauză, al oraşelor. Datorez această calitate primului şi ultimului meu oraş, celui în care m-am născut şi despre care chiar acum sunt pregătit să mai scriu o dată: Sibiul.
Vă invităm să citiți textul în întregime, link în primul comentariu.
DAN GULEA,
ŞCOALA DE LA BRAŞOV
Contextul în care apare lucrarea lui Ioan Şerbu, Şcoala de la Braşov (Editura Casa de Pariuri Literare, 2024), este dat de proiectul coordonat de Cristian Cosma (un cristian), intitulat „Alexandru Muşina şi Grupul de la Braşov“, de popularizare a poeziei. Echipa proiectului (Beatrice Popescu, Paul Burcia, Paul Radu, Dana Bugeac, Şerban Pârvu) a realizat numere speciale de revistă, a câte 24 de pagini, format tabloid, despre Alexandru Muşina (număr coordonat de Alina Muşina), Andrei Bodiu (cu suplimentul de 8 pagini „Budila-Expres“, fotografii de Tania Maria Muşina), Caius Dobrescu (intervievat de Victor Cobuz), Marius Oprea (în dialog cu Cristina Ispas), Simona Popescu (şi întrebările Florinei Pîrjol).
IOAN CRISTESCU,
ŞCOALA DE LA BRAŞOV
Sloganul, „sărbătoare a cărţii“, ca apreciere a unui târg de carte, îl auzim des până la disconfort. Pentru cunoscătorii şi profesioniştii pieţei editoriale este un eveniment generat de industria cărţii, cu derivatele sale: lansări de carte, dezbateri, ateliere etc. pentru a-l transforma într-un festival, ce-şi păstrează dominanta de marketing.
Pentru cititori este un bun prilej de socializare într-un mediu, care, dacă luăm în calcul statistica privind consumul de carte de la noi, devine un tabiet în apropierea unei tradiţii fragile sau mai exact al „trand“-lui. Fiind participant activ, am urmărit cu atenţie publicul/vizitatorul. Sunt mai multe categorii, diferenţiate procentual, de la autori şi susţinătorii lor, la cunoştinţe literare sau de breaslă, veleitari, profesionişti ai cărţii, scriitori şi editori, curioşi şi cei care vin ca să fie văzuţi în apropierea cărţilor.
Cinismul acestei categorisiri provine din chiar sloganul de mai sus. Dacă editurile mari au reprezentativitate şi planuri editoriale şi, desigur, multe titluri de unde poţi să alegi, la standurile mici te opreşti întâmplător sau nu, dar, dacă eşti atent, găseşti surprize.
Vă invităm să citiți textul în întregime, link în primul comentariu.
RUXANDRA CESEREANU,
DESTINUL UNUI JURNALIST ŞI JURIST ARDELEAN
Volumul Zbucium, file dintr-o viaţă trăită, semnat de Emil Boşca-Mălin (publicat postum şi îngrijit de nepoata autorului, Oana Boşca-Mălin, la Fundaţia Academia Civică), este pasionant şi spectaculos, întrucât este vorba despre o carte documentară în care varii informaţii din arhivele Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii sunt secondate de jurnalul lui Emil Boşca-Mălin. În latura arhivistică, avem destinul unui jurnalist şi jurist ardelean care a fost persecutat şi încarcerat de regimul comunist, iar în latura memorialistică avem jurnalul unui intelectual ardelean, preocupat, în mod patriotic, de mersul ţării sale, de lupta pentru libertate, de credinţa în jurnalism ca artă a adevărului şi a respectului pentru oameni.
ANTONIO PATRAŞ,
ARISTOCRATUL IBRĂILEANU
În pofida conservatorismului temperamental de nuanţă aristocratică, moştenit prin tradiţia locului de la junimişti şi relevabil în comentariile critice şi în foiletonistica sa, dar şi în maximele din Privind viaţa şi în Adela, Ibrăileanu continuă să fie considerat un critic provincial şi rudimentar şi un ideolog „progresist“ lipsit de simţ estetic, care ar fi interpretat literatura exclusiv din perspectivă sociologică. Istoricii literari îl pun mereu în antiteză cu E. Lovinescu, marele rival, în care identifică pe autenticul continuator al lui Maiorescu şi al Junimii, autorul Spiritului critic în cultura românească fiind plasat invariabil în tabăra adversarilor autonomiei esteticului. Dar, cu toate că a fost el însuşi în tinereţe un discipol credincios al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu s-a delimitat treptat de socialism şi de programul artei „cu tendenţă“, tot aşa cm s-a despărţit şi de militantismul ideologic al lui Constantin Stere, pe care l-a împărtăşit o vreme.
Vă invităm să citiți în continuare, link în primul comentariu.
DOSAR Nicolae Bagdasar II
Scrisori de la Liviu Rusu
Profesorul Liviu Rusu (1901-1985) este, pe linie filosofică, unul dintre cei mai originali esteticieni români, fiind teoreticianul unei „estetici dinamice“. Rămîne pînă astăzi figura emblematică în acest domeniu a Universităţii clujene. A fost, totodată, psiholog, istoric literar şi comparatist. La îndemnul profesorului Florian Ştefănescu-Goangă, directorul Institutului de Psihologie din Cluj, a urmat, între 1928 şi 1929, specializări în Germania, dîndu-şi doctoratul în psihologie (1929). Ulterior, face altă specializare la Paris (1933-1935), concretizată acolo în doctoratul de stat în Estetică cu teza Essai sur la création artistique. Contribution à une esthétique dynamique (publicată în 1935, în colecţia „Bibliothèque de philosophie“ a editurii Félix Alcan; a fost reeditată la noi abia în 1972 şi apoi tradusă în româneşte în 1989). Cartea aceasta, intrată în bibliografia europeană, a fost comentată de Ch. Lalo, B. Fondane, Wellek Warren, Cesare Pavese ş.a. Din 1938, devine titularul Catedrei de Estetică de la Universitatea clujeană.
ION VARTIC,
„FRANZ KAFKA NU VREA SĂ MOARĂ“
Acesta este titlul aşa-numitului „roman“ al medicului Laurent Seksik, prozator şi dramaturg, apărut la Gallimard în 2023. Citindu-l, i-am verificat datele şi mi-am dat seama că, departe de a fi o biografie romanţată, este o carte foarte precis documentată. Ea începe cu un prolog care conţine raportul medical al şefului sanatoriului din Kierling, întocmit în 4 iunie 1924, a doua zi după moartea pacientului Franz Kafka, petrecută înspre amiaza zilei precedente. Aşa-zisul roman urmăreşte, pas cu pas, biografia ulterioară a celor care au stat la căpătîiul lui Franz Kafka pînă în clipa morţii sale. E vorba, în primul rînd, de Dora Dymant (în transcriere germanã Diamant), ultima iubită a scriitorului, şi de Robert Klopstock, studentul medicinist care şi-a întrerupt studiile pentru a-l asista medical în ultimele săptămîni pe prietenul său.
BEDROS HORASANGIAN,
SUGESTII DE LECTURĂ LA GARDIANUL TALISMANULUI BLESTEMAT
Romanul lui Cătălin Boghiu, Gardianul ta- lismanului blestemat, pe care Editura Litera ni-l propune spre lectură, are (aparent?) toate ingredientele unei construcţii narative cu iz poliţist. Cu două crime neelucidate – care vin dintr-un trecut multistratificat spre o realitate a zilelor noastre –, detaliile, multe şi sugestive, care ne permit localizări geografice şi temporale, sunt completate cu o altă crimă (sau ce?) care se consumă în timp real. Firul epic se construieşte pas cu pas şi se deapănă la fel, urmând un circuit ce ne plimbă în trecutul omenirii/Europei.
Vă invităm să citiți textul în întregime, link în primul comentariu.
Nicolae Coande
Cablograma
La coborîrea în infern nu este nimic de spus dar cel lovit în centru
Poate folosi cablograma replica secretă pe care mîna lui încă vie
Poate aplica o artă a morţii un antidot la forţa vicleană care l-a anihilat
Dacă va scrie cu viteza fulgerului un blestem eficace o contra-moarte
Odată trimisă prin cablogramă ea îl atinge brusc pe cel de sus
Care tocmai savura prăbuşirea vechiului inamic
Căderea este instantanee aproape în acelaşi timp cu cel anihilat primul
O lovitură inversă revanşa scorpionului cm un mare maestru mută
Tocmai cînd adversarul vedea victoria cu ochii minţii.
Cu aceiaşi ochi cel viu vede cm moartea vine printr-o cablogramă
În clipa neagră a fericirii.
Este indescifrabil dar poţi citi uluit mesajul.
Teme-te la 5 secunde după moartea celui pe care l-ai urît.
Vă invităm să citiți textele pe site, link în primul comentariu.
Adrian Popescu
Coroanele Uscate, Coroanele Verzi
Puţine lucruri am detestat în viaţă,
Printre ele coroanele mortuare şi
Pe cele somptuoase ale orgoliului,
Şi pe cele cu petale fanate ale naiv
Distratului care se gândeşte la cel
Dus, omiţând să cerceteze de mai
Aproape împletitura de trandafiri
Vechi şi garoafe spălate de ploaie.
O reţea de sârmă le ţine drepte pe
Amândouă, corole şi amintiri, pe
Care zumzetul albinelor le ocolesc,
De ce s-or fi ferind de atingerea lor
De lucrarea inevitabilă care e aici?
Nu sunt flori în coroanele depuse
Pe capacul bărcii prietenului sau
Al rudei iubite, sau indiferente?
Rupte, secătuite, şi-au pierdut roua
Şi cu ea tot ce ele au avut mai bun.
Să mirosim cu vârsta a vechi? Toţi?
Cum miros volumele abandonate,
Prin ganguri, la colţuri de stradă?
Cărţile multora dragi, odată, dorite,
Au pagini zdrenţuite, biete homeless,
Cine să le răsfoiască? Degetele cui?
Cele slăbite? Cele agile pe tastatură?
Albinele, viespea, lăcusta vor sucul
Proaspăt, sângele tînăr. Nu se vor pune
Pe copertele ca florile de câmp, nici
Greieri, nici lăcuste, nici furnici, deşi
Furnicile încep ceea ce vor desăvârşi
Viermişorii argintii, râmele, limaxul,
Lucrarea universală, inevitabilă, rece.
Dar după câteva zile coroanele arse
Încep să înverzească, bobocii se iţesc
În locul corolei vestejite, uscată, încep
Să se trezească sevele, sângele în trupuri
Se aude, năvalnic, vasele liberiene urcă
Spre coroana brazilor limfa nouă, se simte
Primăvara-n arborii cu muguri lipicioşi…
Ai curajul lui Petru să-l întâmpini? Vrei
Să te avânţi, păşind pe lespezile mării,
Pe dale lichide? Ai curajul femeilor care
Poartă-n vase de lut miresme funebre,
Când noaptea se-ngână cu ziua? Mur
Mur de cîntec livid. Pe pietre aluneci.
În sfârşit, sfârşite. Şi Mormântul e gol!
,,Unde l-aţi pus, domnule grădinar?“
Ochii sau inima îl recunosc în cămaşa
Nouă de raze?
Vă invităm să citiți și următorul poem, link în primul comentariu.
IOAN CRISTESCU,
LEONID DIMOV, RENAŞTEREA POSTERITĂŢII
Sfârşitul anului 2023 a adus în peisajul editorial o surpriză datorată Editurii Ştiinţa din Chişinău. Este vorba de două volume Leonid Dimov, Opere I şi II, ce conţin, în peste 1.000 de pagini, poezia, proza, dramaturgia, eseuri, critică literară, varia etc. Ediţia a fost coordonată de Ion Bogdan Lefter şi îngrijită ca text, note şi comentarii de doi tineri cercetători, Andreea Teliban şi Alexandru Dumitriu.
Apariţia acestei lucrări are mai multe direcţii care pot fi discutate şi dezbătute. Nu ne întâlnim prea des cu lucrări de istorie literară de acest tip, cauzele sunt cunoscute şi adesea ignorate. S-a discutat la colocvii şi mese rotunde, şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române de câteva ori, despre dispariţia unei şcoli de istorie literară, despre dispariţia coordonatorilor tradiţionali, despre interesul scăzut al tinerilor cercetători, fiind o muncă epuizantă fizic şi psihic, o întreprindere ce necesită cunoştinţe ample, erudiţie şi care nu are o vizibilitate satisfăcătoare, chiar dacă de rezultat beneficiază, în timp, alţi exegeţi interesaţi, fiind un instrument de lucru util şi coerent. Necesită şi o profesionalizare în zona temei alese ce se poate face prin coerenţa programelor de cercetare pe care institutele de critică şi istorie literară ale Academiei Române le urmăresc, dar sunt insuficiente, în condiţiile în care proiectele de anvergură şi/sau colective, sunt preferate editării de opere complete/alese, cu aparat critic.
Vă invităm să citiți textul în întregime, link în primul comentariu.
DANA BUZURA-GAGNIUC,
Dosar Augustin Buzura
POVEŞTILE MAMII Bune
Pentru mine a fost „unchiu’ Augustin“, fratele mai mare al mamei, cel care venea din când în când acasă, în Berinţa, şi pe care Mama Bună, mărunţică şi iute, încerca să-l cuprindă cu mânuţele ei aspre şi noduroase de parcă voia să-l înăbuşe, să-l acopere cu totul. „Dragu’ maaamii!“ – şi i se lumina toată făptura aceea palidă şi osoasă, din care te izbeau doar ochii scânteietor de negri şi atât de adânci. Atunci, toată scena mi se părea nu-ştiu-cum…, aproape obişnuită. Acum, o văd aşa cm era de fapt: de-o duioşie supremă.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
ION VARTIC,
„ALGEBRĂ DRAMATICĂ“ ŞI DANS
În primăvara anului trecut, Mihai Zamfir a publicat, în România literară, nr. 15, din 7 aprilie 2023, un incitant articol intitulat Decăderea literaturii dramatice. Micul eseu n-a avut nici un ecou, deşi ar fi putut fi punctul de plecare al unei dezbateri pe această problemă. Pe de-o parte, criticul se întreabă „de ce, în literatura noastră contemporană, sectorul dramaturigiei pare cel mai năpăstuit“, pe de alta, dacă nu cumva putem vorbi, în genere, despre „lipsa unui mare teatru original românesc“, în ciuda faptului că avem regizori şi actori excelenţi.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
RADU CONSTANTINESCU,
ANATOMIA SINGURĂTĂŢII
„Nimeni nu alege singurătatea, ea e cea care te alege“, notează, într-o scrisoare adresată postumităţii, cu înţeleaptă seninătate, Constantina, aflată în momentele de crepuscul ale vieţii, unul din personajele emblematice ale romanului Paragina de Vasile Igna (Editura Cartea Românească, 2023). Sintagma, cu încărcătura sa aforistică, rezumă întreaga miză a romanului – o superbă şi sfâşietoare meditaţie asupra singurătăţii, a viselor şi a speranţelor care ne animă existenţa efemeră, alunecând inexorabil spre decădere, disoluţie, zădărnicie, deşertăciune, degradare, spre ruină. Autorul a găsit un termen care defineşte întreg acest proces, un arhaism încărcat de sensuri condensând, în doar câteva sunete, o întreagă dialectică a vieţii şi oferind numeroase deschideri de interpretare: paragină. Da, paragina este atotstăpânitoare, nimeni şi nimic nu i se poate sustrage, nici măcar o mare iubire cm este cea dintre Carolina şi Axinte Nestor, protagoniştii cărţii. Rămasă singură, după dispariţia prematură a lui Axinte, Carolina, de profesie biolog, îşi rememorează existenţa printr-o analiză lucidă, asemenea unei investigaţii la microscop, pe o lamelă de laborator. Nu îşi reproşează nimic, nici nu ar avea ce, amintirile sunt luminoase, regretele nu întunecă niciun colţişor al vieţii celor doi.
NICOLAE OPREA,
FRAGMENTE DIN VIAŢĂ ŞI LITERATURĂ CU NICOLAE MANOLESCU
Recunosc, cu pioasă umilinţă, că mi-e foarte greu să scriu despre un critic şi istoric literar de talia valorică a lui Nicolae Manolescu, după trecerea sa neaşteptată în nefiinţă, în 23 martie 2024. Mărturisind şi regretul că nu i-am fost student, formându-mă în climatul spiritual al Clujului, după absolvirea ultimei clase de liceu în acelaşi oraş. Am avut, însă, profesori modelatori pe măsură, precum Mircea Zaciu, Ion Vlad, Iosif Pervain ş.a. – ca să nu mai amintesc asistenţii din preajma lor, începând cu tragic-meteorica specialistă în eminescologie Ioana Em. Petrescu. Evoluţia asistentului de la Filologia bucureşteană, ajuns în regimul democratic academician, am urmărit-o cu admiraţie de la distanţa dintre Ardeal şi fostul Regat, din momentul debutului editorial personal cu Lecturi infidele (1966) – excluzând ipostaza de coautor cu D. Micu – până la Istoria critică a literaturii române; şi mai departe.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
ADRIAN POPESCU,
UN RAŢIONAL CU SENTIMENTE
Orice dialog cu Nicolae Manolescu era de fapt un exerciţiu de inteligenţă şi de bun gust literar. Fără morgă, demn însă, dialoga cu un sentiment de colegialitate, cu amabilitatea omului educat. În câteva rânduri am avut şansa de a sta la taclale, vorba vine, mai multe ore. De pildă, mergând cu el în maşină, spre Colibiţa, la un turneu poetic, organizat de Uniunea Scriitorilor, l-am întrebat despre multe lucruri controversate, despre figuri de scriitori interbelici, pe care-i cunoscusem la Doamna Candrea, restaurantul scriitorilor de pe Kiseleff 10. Judecata sa de valoare era precisă, nuanţată, nu ignora caracterul omului care scrie, nici contextul social. Mi-a schiţat cu mână sigură o paralelă între Lucian Blaga şi Ion Pillat, mi-a dat amănunte de istorie literară despre autori mai puţin cunoscuţi, care frecventau amintitul local.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
VASILE IGNA,
„UN SENS, SENSUL LUI“
În 1968, cu un an înainte de debutul meu editorial, apăruse Metamorfozele poeziei a lui Nicolae Manolescu, o cărţulie de o sută şi ceva de pagini, cu un format numai potrivit să încapă în buzunarul din partea inimii, mereu la îndemâna celui ce încerca să înţeleagă câte ceva din rosturile poeziei şi din secretele facerii şi ale evoluţiei ei. Am înţeles, citind-o, şi nu am mai uitat niciodată, că aşa cm metamofozele poeziei nu pot fi explicate/condiţionate prin factori externi, ci prin „propria lor dialectică internă“, tot astfel o personalitate nu poate fi înţeleasă (deci nici explicată!) decât prin propriile fapte. A trecut de atunci peste o jumătate de secol şi unii-alţii se străduiesc azi să măsoare, cu tot felul de metri, cărţile şi faptele uneia din cele mai importante personalităţi culturale ale ultimului secol al mileniului abia încheiat. Nicolae Manolescu n-a fost un sfânt, avea, de altfel, o relaţie oarecum echivocă cu Divinitatea, o acompaniase mereu cu mitologiile şi cu productele fanteziei, „viaţă nici pe de-a-ntregul reală, nici pe de-a-ntregul inventată“. A fost, e adevărat, şef, lider, pontif, făcător şi desfăcător de ierarhii şi Liste pe care viitorul (de a cărui înfăţişare era din ce în ce mai sceptic) va da seamă. A fost, pe rând şi deodată, toate acestea, deoarece era îndreptăţit să fie.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
ION BOGDAN LEFTER,
GÎNDURI ŞI NOTE POST-„LUNEDISTE“
Dispariţia lui Nicolae Manolescu e şocantă ca a oricărui om în plină activitate. Chiar dacă ajunsese la o vîrstă avansată, conducea Uniunea Scriitorilor şi România literară cu mînă fermă. Era întotdeauna prezent, cu mare conştiinciozitate, „la serviciu“. Şi a scris constant pentru revistă, număr de număr, săptămînă de săptămînă, editoriale şi alte mici comentarii literare, mai larg-culturale sau pe teme politice, sociale, educaţionale, de cele mai multe ori polemice. Nu încetinise ritmul, părea că va continua aşa mult şi bine. Cum să se întrerupă totul brusc şi definitiv, aşa, din senin?!
Mai era şi mitologia longevităţii pe care şi-o cultivase glumeţ. L-am auzit în repetate rînduri vorbind despre mama lui nonagenară, apoi centenară, stinsă din viaţă abia la 102 ani (dacă nu greşesc). O pomenea zîmbind şi nu doar sugera, spunea că are de gînd să ajungă şi el la sută.
DAN GULEA,
TESTAMENTUL LUI MANOLESCU
Fac parte din promoţia care a audiat cursul de istorie literară ţinut de Manolescu pentru anul III sau IV, la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, undeva la finele anilor 1990, când propriile ambiţii politice i se temperaseră. Marile lui cărţi – verificate mai întâi în cursuri, aşa cm s-a întâmplat cu monografiile şi, mai ales, cu Arca lui Noe, la sfârşitul anilor 1970 – începutul anilor ’80, apoi cu volumul Despre poezie. Se verifica, aşadar, Istoria critică – din proiect apăruse un volum în 1990, „pe veche“, prilej de contestaţii şi denigrări din partea vechiştilor, iar peste câţiva ani o addenda, despre romantismul paşoptist şi postpaşoptist.
VLADIMIR TISMĂNEANU,
CLARVĂZĂTORUL NICOLAE MANOLESCU
Câteva lucruri îmi par într-adevăr importante în ceea ce priveşte personalitatea intelectuală a lui Nicolae Manolescu. Să le luăm pe rând. Primul ar fi colosala sa capacitate de absorbţie şi de evaluare a ideilor. Era într-adevăr un văzător de idei. Nu un văzător oarecare, ci un clarvăzător.
Vă invităm să citiți în întregime textul pe site, link în primul comentariu.
Al doilea, integritatea estetică, faptul că nu făcea rabat în raport cu ceea ce considera valoros. Antologia poeziei române interbelice a produs un seism în viaţa literară şi chiar în politica românească. Se reconsidera canonul oficial. Lucrul se petrecea în timpul precarei noastre destalinizări. Mai târziu, când echipa săptămânistă a dezlănţuit un atac de o virulenţă nemărginită împotriva Ilenei Vrancea, N. Manolescu a răspuns cu un articol intitulat Necesitatea adevărului şi adevărul necesităţii. Nu-l cunoşteam personal, dar ştiu precis cât de mult au apreciat acel text Ileana Vrancea şi Monica Lovinescu. Miza era „îndrumarea de către partid a literaturii“.
EMIL HUREZEANU,
LADIMA LA MOARTE
Ni se spune că Ladima era rezultatul unor asocieri
personale, în absenţa persoanei, având la bază
„principiul estetic al relativismului“
Un personaj, Fred Vasilescu, îşi aminteşte de Ladima
ca de un bărbat, în jur de 40 de ani,
“înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele mari (…)
care era grav ca un profesor universitar, de o
politeţe de ambasador pensionar, surâzând puţin
îndepărtat, cu ochii calzi în orbitele prea mari“.
Aşadar, ceea ce ştiam din Camil Petrescu, cm că
George Demetru Ladima este un personaj real dar
absent din roman, rezultat al părerilor altora,
Un personaj inexistent de cel puţin trei ori, în acest
moment al timpului nostru, despre care, în care
Constatăm, banal, dar poetic,
Împreună cu o cântăreaţă italiancă septuagenară:
„Moartea este obligatorie, vârsta facultativă“.
Vă invităm să citiți textul în întregime pe site, link în primul comentariu.
IOAN-AUREL POP,
NICOLAE MANOLESCU ŞI GRILA LUI DE VALORI
A vorbi despre Nicolae Manolescu la timpul trecut pare un nonsens. Numele său se confundă de decenii bune cu critica, teoria şi istoria literară, cu elita intelectualităţii româneşti, cu prototipul omului de cultură. Trecerea sa în altă lume nu va opri, însă, acest proces, dimpotrivă. A vorbi despre oameni nu este niciodată de prisos, iar a vorbi despre creatori, despre personalităţi, despre modele este o datorie a noastră, deopotrivă în universităţi şi la Academie, aceea care – dincolo de menirea sa esenţială – este şi un tezaur de valori, un memento, cu rolul de a nu lăsa uitării oameni, fapte şi întâmplări care constituie esenţa umanităţii.
Vă invităm să citiți textul complet pe site, link în primul comentariu.
DOSAR LUCIAN BLAGA
MARTA PETREU, METAFORA CA SUBSTANŢĂ A CULTURII
Materia şi forma adică metafora şi stilul unei culturi
Bazîndu-se pe două dintre achiziţiile sale anterioare care i-au devenit metode reflexe de lucru, şi anume, pe principiul „mutaţiei funcţionale“ sau „variabilităţii funcţionale a ideilor“, şi pe dreptul sau numai reflexul de a enunţa postulate (ecstatice sau enstatice, nu contează), în teoria sa a culturii, Blaga valorifică teorii vechi despre artă şi teorii noi despre artă şi cultură simultan.
Vă invităm să citiți dosarul în întregime pe site, link în primul comentariu.
Cluj-Napoca
400000
Be the first to know and let us send you an email when Revista Apostrof posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.
Send a message to Revista Apostrof:
