Sport in Romania

04/06/2024

A ieșit de sub tipar numărul 125 al revistei „Sport în România”, publicație de cultură și educație sportivă editată de Asociația Presei Sportive. Ca de obicei, performanțele din sportul românesc sunt reflectate pe larg în paginile revistei noastre. Nu lipsesc noutățile din canota...

25/02/2024

Au trecut aproape 9 ani de la acest interviu. Dumnezeu sa o odihneasca pe doamna Ioli!

Interviu cu Iolanda Balaş-Söter, atleta cu 14 recorduri mondiale consecutive în anii 60 -„Ca să avem sportivi, trebuie să avem mai întâi stadioane! Trebuie să le oferim condiţii tinerilor ca să vină spre sport”

Dumitru Graur: Doamnă Iolanda, sunteţi în atletism de mai bine de 65 de ani şi vă apropiaţi de o vârstă respectabilă. Cum a decurs viaţa dumneavoastră, stimată doamnă?
Iolanda Balaş-Söter: Dacă mă uit în buletin, nu-mi prea vine să cred. Totul a curs atât de repede. Acum mă cam chinuieşte un diabet, ca să nu vă mai zic despre tendonul meu parţial rupt de la piciorul de bătaie, dar de vreo două luni m-am ales şi cu o răceală zdravănă în sala de atletism şi am făcut o pneumonie dublă! Şi două luni n-am putut ieşi din casă, am stat numai cu antibiotice lângă mine. Asta-i vârsta, nu avem ce face. Încerc în schimb să nu stau acasă degeaba, să am o preocupare cât de cât. Mă concentrez pe revista noastră de atletism şi sunt foarte mândră că ea există, fiindcă în general se vorbeşte prea puţin despre atletism. Şi nu numai despre atletism, de fapt. Presa sportivă, iertaţi-mă dacă critic, în afară de fotbal, nu mai are nicio altă temă.
- Să nu ne depărtăm, stimată doamnă. Aş vrea să revenim asupra personalităţii dvs. deosebite. Cei tineri de azi nu au cm să vă ştie prea bine, însă cei de vârsta mea vă asemuiesc cu atleţi de talia lui Carl Lewis, Irena Szewinska, Bob Beamon şi alţii asemenea. Un monument al sportului mondial!
- Apropo, m-am întâlnit la festivitatea de sărbătorire a 100 de ani de la înfiinţarea IAAF (Federaţia Internaţională de Atletism – n.n.) cu o mulţime de foste colege şi colegi ai generaţiei mele, uitaţi - am aici fotografia făcută cu acest prilej (arată spre o imagine înrămată, aşezată la loc de cinste în birou). Sunt acolo împreună cu Usain Bolt, Edwin Moses, Kipchoge Keino, Alberto Juantorena, Sebastian Coe, Irena Szewinska, Dan O’Brian, Serghei Bubka şi alţi câţiva atleţi de mare faimă. A fost într-adevăr un moment deosebit.
- Eu am în minte un alt moment. Am văzut cu ochii mei la Tokio, în 1991, la ediţia a III-a a Campionatului Mondial de atletism, cm un stadion întreg a înnebunit când aţi fost prezentată, alături de alţi mari campioni. Aplauzele păreau că nu se mai sfârşesc...
- Cred că au fost şi oameni care-şi aduceau aminte de concursul de la Olimpiada din ’64, când am încercat să fac un nou record mondial, sărind la 1,92. Concursul se termina la lumina reflectoarelor, ultima mea adversară (Michele Brown – n.n.) se oprise la 1,80, iar eu sărisem cu 10 cm mai mult decât ea. Era o ploaie mocănească, nesuferită. Stadionul m-a susţinut pînă la sfârşit, însă din păcate n-am reuşit să trec la 1,92, şi recordul mondial a rămas pe loc...
- Dacă mergem cu patru ani în urmă, la Roma, unde aţi câştigat cu 1,85 m, diferenţa faţă de cea de-a doua clasată a fost de 14 centimetri! De fapt, aţi intrat în concurs sărind 1,73 m, după ce toate celelalte concurente fuseseră eliminate. Însă aţi continuat până la 1,85 m, aclamată de tot stadionul.
- Am vrut să sar şi 1,87, dar n-am reuşit. Erau 60.000 de oameni pe „Centomilla”, tot pe o ploaie nesuferită, şi urlau de parcă erau la fotbal. Este mare diferenţă între spectatorii italieni şi cei japonezi. Se făcuse deja seară şi ţipau, nu ştiu de ce, „blonda noastră”, pentru că pentru mine erau totuşi străini, sau „românca cu picioare lungi”. Şi i-am văzut fericiţi de câte ori treceam ştacheta. La 1,85 m nu am reuşit decât din a treia încercare, dar atunci stadionul parcă înnebunise. Olimpiada este cel mai frumos spectacol sportiv din lume. Şi am mai avut o satisfacţie mare: aceea că Hansi (Ioan Söter, antrenorul Iolandei, care i-a devenit ulterior soţ – n.n.) a putut să mă însoţească la Roma. Lui, având un frate care ajunsese în Australia, nu i se dădea viză nici până la Ruse, în Bulgaria! Şi atunci m-am dus eu la Gheorghiu-Dej şi i-am spus că nu mă duc la Roma dacă ţara pentru care concurez nu are încredere în mine.
La CC al PCR, pe poarta din faţă!
- Cum „v-aţi dus la Gheorghiu-Dej”, chiar aşa? Puteaţi intra oricând la şeful statului?
- M-am dus la Comitetul Central cu o săptămână înaintea concursului. Delegaţia noastră era deja la Roma, dar eu rămăsesem în ţară. Şi la poartă miliţianul mă opreşte şi mă întreabă ce doresc. I-am spus că merg la secretarul general (al PCR – n.n.). „În ce problemă?”, mă întreabă ăla. Păi, dacă aş şti că mi-o poţi rezolva dumneata, ţi-aş spune, dar nu poţi! Te rog să dai un telefon la cabinetul tovarăşului şi să spui că la poartă se află Iolanda Balaş. S-a uitat ăla cam lung la mine, dar a făcut aşa cm i-am spus. Apoi, după vreo 20 de minute, a venit un militar şi m-a condus chiar la cabinet, la etajul I. Spre surpriza mea, Gheorghiu-Dej m-a primit. „Păi, dumneata nu eşti plecată la Olimpiada?!”, m-a întrebat. A fost un moment extraordinar când i-am spus: Tovarăşe secretar, eu nu sunt plecată la Olimpiadă pentru că nu sunt dispusă să-mi reprezint ţara care nu are încredere în mine! Bineînţeles, cu lacrimi în ochi, fiindcă eram tare emoţionată. Mi-a dat un pahar cu apă, m-a rugat să mă liniştesc şi mi-a promis că se rezolvă. Söter nici nu ştia de încercarea mea disperată. Asta s-a întâmplat într-o vineri, iar luni dimineaţa am plecat la Roma, împreună cu Hansi. Când m-au văzut ăia acolo, cei din delegaţia noastră, au înnebunit. Nu vă mai spun că am avut tot timpul un însoţitor pe lângă noi, unul Petroşeanu, fost baschetbalist la Dinamo. Ne veghea să nu fugim. Bomba este că după vreo alţi zece ani, Petroşeanu ăsta a rămas în Germania!
- Să revenim. Aţi dus recordul mondial al săriturii în înălţime de la 1,75 m la 1,91 m, bătând de 14 ori consecutiv cea mai bună performanţă mondială! Între 1957 şi 1967 aţi învins în 150 de întreceri la rând; nimeni nu va stătea practic în faţă! De altfel, dacă nu greşesc, nu ştiu dacă v-a bătut cineva prin procedeul „foarfecă”, aşa cm se sărea pe atunci. A trebuit să se inventeze „rostogolirea ventrală” ca recordul dvs. să poată fi depăşit...
- Vedeţi dumneavoastră, eu sunt convinsă că dacă ar fi existat concurenţă, şi recordul mondial ar fi avut o cifră superioară. Pentru mine a contat faptul că nu aveam o concurenţă reală şi puteam câştiga uneori prea uşor. Numai din concurenţă iese şi performanţa! Pentru un record mondial primeam 6.000 de lei (circa trei salarii bune ale vremii – n.n.). Dar n-am să uit când am stabilit într-un an vreo patru, cinci recorduri şi au venit cei de la partid şi mi-au spus: „Tovarăşa Iolanda, clasa muncitoare face economii, nu putem să vă plătim patru recorduri, vă plătim numai două!”. Am iubit mult prea mult sportul ca să bag în seamă aceste lucruri. Şi norocul meu a fost şi că l-am avut alături pe Hansi, care m-a temperat!
- Cum eraţi privită în lumea sportului mondial după Tokio, ca dublă campioană olimpică a săriturii în înălţime?
- O să vă povestesc ce mi s-a întâmplat în California, în 1965, la USLA (Universitatea din Los Angeles – n.n.), când m-a primit rectorul, m-a felicitat pentru performanţe şi, foarte drăguţ, îmi zice: „Nu aţi vrea să fiţi studenta noastră?”. Eu mă apropiam deja de 30 de ani la acea vreme. I-am răspuns că îi mulţumesc, că mi-ar face o mare plăcere să concurez alături de mari campioni americani, dar din păcate sunt deja studentă în România... Eram într-un turneu de şase săptămâni prin America şi am concurat în săli pline la Madison Square Garden din New York sau la Coliseum din Los Angeles, la San Francisco, Chicago şi aşa mai departe. A fost o deplasare splendidă şi plină de învăţăminte. Fiindcă am vizitat marile centre universitare, am avut prilejul să văd cu ochii mei cm se desfăşura sportul în universităţi, am avut ce învăţa. Primeam trofee, diplome, niciodată bani. Dar au fost momente deosebite. Însă atunci m-am şi accidentat, din păcate, fiindcă săream numai pe podeaua acoperită cu un covor de cauciuc, o suprafaţă foarte dură. Şi de la accidentarea la tendon mi s-a tras retragerea şi mi se trag acum durerile.
- Aţi fost socotită între primii 10 atleţi ai secolului trecut, alături de Bob Beamon, Serghei Bubka sau Paavo Nurmi. Aţi intrat apoi şi în IAAF...
- A fost o surpriză pentru mine, dar, în fine, una plăcută.
- Păi de ce să fie o surpriză, doamnă Iolanda?
- Poate că dacă eram din Cehoslovacia, Anglia, Franţa, nu era o surpriză. Dar din România, mai greu! Avantajul pentru mine era că vorbeam germana, vorbeam maghiara şi rusa, apoi engleza, altfel s-au deschis pentru mine uşile. Zic, ca timişorean, vorbitor de atâtea limbi, nu se poate să nu mă fi descurcat în lume. Cel dintâi care a recunoscut meritele mele a fost Primo Nebiolo, preşedintele IAAF, care a schimbat total faţa atletismului. Nebiolo a fost prietenul României!
După materiale de construcţie, cu un ARO nenorocit
- Aţi devenit preşedinte ale Federaţiei Române de Atletism în anul 1988, cu puţin înainte de Revoluţie. Aţi simţit că vi se cuvenea lucrul acesta?
- Nu, pentru mine a fost o mare surpriză. Înaintea mea preşedinte fusese Mihai Florescu, ministrul Chimiei, nea Mişu, cm îi spuneam noi. Nea Mişu a fost un om deosebit şi nu ştiam dacă o să pot fi la aceeaşi înălţime cu el. Păi, nea Mişu a fost la un moment dat într-o delegaţie de serviciu în Statele Unite. Şi, pe banii ministerului, s-a întors în ţară cu nişte prăjini de carbon, nemaivăzute până atunci pe la noi. Erau cele mai moderne la vremea respectivă. Şi am aflat abia după mulţi ani ce observaţii primise de la „coana Lenuţa”: „Ai cheltuit banii statului pe nişte prăjini!”. Chiar şi după Revoluţie, Mişu Florescu a rămas în atletism, a fost chiar preşedinte de onoare al Fundaţiei Atletismului Românesc.
- Când aţi preluat funcţia de preşedinte, sediul FRA era încă în clădirea din strada Vasile Conta, nu-i aşa?
- Da. Aveam două, trei încăperi, pentru 15 angajaţi, pe la etajul cinci sau şase, nu mai ţin minte exact. Apoi l-am mutat la Stadionul Tineretului, sub tribuna aia veche, construită în 1913. Aici (pe terenul stadionului de atletism de astăzi - n.n.) s-a desfăşurat şi un meci de fotbal cu Iugoslavia. La care au asistat şi Regele Ferdinand, primul-ministru al guvernului de atunci, toţi au fost de faţă. Dar ne-am dat seama că nu puteam rămâne acolo, dacă doream să ne dezvoltăm. Şi atunci, cu ajutorul fundaţiei, ne-am hotărât să facem o clădire ultramodernă. Am făcut un mare efort, mai întâi am luat un ARO nenorocit şi am plecat cu nea Mişu şi cu Firea prin ţară. Ne-am rugat de toată lumea să ne ajute. Nea Mişu avea o mulţime de cunoştinţe, cu care lucrase înainte, pe când era la minister. Unii ne-au dat ciment, alţii fier-beton, alţii mobilă, din toată ţara, numai pe bază de „sarut-mâna”. De la Fieni, de exemplu, am primit trei vagoane de ciment şi aşa am ridicat clădirea. În 1993 a început şi până în 1999-2000 s-a terminat. Tot ce vedeţi dumneavoastră aici am rezolvat fără bani, că Guvernul nu ne-a dat nimic, eram după Revoluţie şi erau alte probleme mai urgente. Am o satisfacţie că las ceva în urmă. Clădirea aceasta este una dintre cele mai frumoase sedii de federaţie din Europa.
- S-a mai început un proiect aici, în stadion, dar şantierul zace de ani de zile fără să înainteze...
- Aşa e. Dorinţa mea cea mai mare este să văd tribuna principală a stadionului terminată. Acolo avem un hotel de 80-100 de locuri (deocamdată pe hârtie – n.n.), restaurant, cabinete medicale, magazii, garaj subteran şi altele asemenea. Ne-a prins însă criza şi nimeni n-a mai putut să ne ajute. Acum avem ceva speranţe, fiindcă Gabi Szabo s-a angajat să promoveze un proiect de amenajare a întregului stadion, plus o sală polivalentă. Dacă se va termina, vom avea aici unul dintre cele mai frumoase complexe atletice. Am putea face pentru început campionate europene de copii, de juniori, de tineret şi mai târziu şi la nivelul seniorilor. Asta ar conta enorm pentru România. Să vă spun cinstit (zâmbeşte în colţul gurii), eu asta încerc să mai trag aici, ca să finalizăm... Ce m-a deranjat foarte tare la un moment dat este că a venit cineva, culmea că era tot din sport, şi mi-a spus: „Doamna Ioli, ce să facem cu stadionul, că noi nu mai avem sportivi?!”. Asta m-a enervat foarte tare. Ascultă, i-am spus, ca să avem sportivi, trebuie să avem mai întâi stadioane! Trebuie să le oferim condiţii tinerilor ca să vină spre sport. Altfel nu se poate.
Măicuţele sportive de la „Notre Dame”
- Când aţi început sportul, doamnă Ioli, la Timişoara, parcă lucrurile erau altfel. Vorbesc despre anii dinainte de război.
- Timişoara, îmi place să spun asta, este mai aproape de Viena decât e Bucureştiul de Istanbul! Era altă mentalitate în ceea ce priveşte mişcarea, sportul în general. Şi nu numai cu fotbal - cu Chinezul, cu Ripensia -, acolo erau şi alte sporturi: canotaj, gimnastică, atletism şi aşa mai departe. Atunci te trimiteau părinţii: du-te şi fă sport! Dar Timişoara dispunea în acea vreme de stadioane, de săli. Mi-amintesc că avem şi noi o sală minunată la Liceul nr. 4, fosta „Notre Dame” (Liceul Romano-catolic de Fete „Notre Dame” din Timişoara – n.n.), unde măicuţele ne învăţau cm să facem sport. Aveam o sală modernă de gimnastică, cu spaliere, cu mingi medicinale, cu tot ce voiai, de necrezut, când te gândeşti că eram în război! Şi măicuţele făceau acolo sport şi ne îndemnau şi pe noi, mi-aduc aminte că băteau ritmul cu nişte instrumente făcute din lemn, iar noi trebuia să alergăm după ritmul pe care-l impuneau ele...
- Să vă mai întreb ceva: când aţi început atletismul, eraţi pionieră? Purtaţi şi codiţe?
- Da, toţi eram pionieri. Şi aveam codiţe, săream cu codiţele pe spate. Dar de unde ştiţi?
- Am să vă spun: v-am văzut cu ochii mei la un concurs pe stadionul Republicii, eram aduşi acolo cu clasa, şi v-am urmărit reuşind o performanţă frumoasă, în uralele întregului stadion. Trebuie să fi fost în jurul anilor 1955-56 şi eraţi deja socotită o mare speranţă a atletismului românesc. Că stadionul era plin, nici nu cred că mai e nevoie să reamintesc. Ni se cerea să facem linişte că „sare Iolanda Balaş”. Dar şi mai surprinzător a fost modul în care s-a încheiat concursul: deja se întunecase afară şi, cm stadionul nu avea încă reflectoare pentru nocturnă, s-au adus două maşini, şi la lumina farurilor aţi izbutit ultimele sărituri!
- Îmi amintesc, cred că aveam 16-17 ani. Era într-adevăr o altă atmosferă. Cred că era ori Concursul Prietenia, ori meciul cu Bulgaria, de juniori. Aveam bune relaţii cu ţările din jurul nostru, cu Bulgaria, Polonia, cu Ungaria. Aş recomanda şi astăzi ca tinerii atleţi să fie trimişi mai întâi în zonă şi să se rodeze cu atmosfera marilor competiţii. Mi-aduc şi eu aminte că lumea de pe stadionul Republicii aprinsese torţe de hârtie în tribune... Ehei, alte vremuri!
Fotbalul nu are nevoie de pistă de atletism
- Vorbiţi-ne, doamnă Ioli, despre atletismul românesc!
- După Revoluţie mai mult s-a dărâmat! Şi de asta mă doare sufletul, dar trebuie să mă descarc şi să vă spun. Dom’ne, este inadmisibil ca în capitala ţării să nu existe un stadion care să aibă şi pistă de atletism! Stadionul naţional de fotbal este excepţional, felicitări, dar este absolut inadmisibil că nici măcar un meci de rugby nu se poate disputa acolo, fiindcă nu permite dimensiunea terenului. Pe urmă, mă doare sufletul că fundaţia noastră a susţinut financiar şi a plătit pista de atletsim de la Craiova. Cu surprindere am aflat că stadionul din Craiova se modernizează, dar fără pistă! Şi banii pe care i-am plătit noi, din banii fundaţiei, se duc pe apa sâmbetei. Noi am făcut cu fundaţia 14 stadioane de atletism, vorbesc de Constanţa, de Iaşi, de Piatra-Neamţ, de Poiana Braşov, de Cluj. Şi la Cluj s-a dărâmat stadionul, dar s-a păstrat pista de atletism! (Se înfierbântă) La Bucureşti, nimic, în afară de stadionul Tineretului şi de Dinamo. Şi pe Dinamo nu ai voie să faci aruncări, că distrugi gazonul. Suntem singura ţară care ne desfăşurăm campionatul naţional pe două stadioane! Nu mai există stadionul Metalul, nu mai există stadionul Voinţa, ce se întâmplă cu Capitala? Şi atunci, vă întreb: de ce nu mai avem atletism? De ce nu mai avem sportivi? Păi, dacă nu mai avem stadioane! M-a surprins plăcut când am aflat că la Tg. Jiu s-a făcut, din proprie iniţiativă, un stadion cu pistă. Jos pălăria!

(Mai multe detalii referitoare la articolele din numărul 20 al revistei de cultură şi educaţie “Sport în România” le puteţi găsi pe site-ul: http://www.sport-inromania.ro/)

27/01/2024

12/08/2023

Efortul fizic la temperaturile ridicate ale verii poate afecta dramatic nu numai performanța, ci și sănătatea. Canicula face ca în aceste zile să fie tot mai greu de suportat ieșitul din interior, de la aer condiționat. Temperaturile extrem de ridicate de afară fac efortul fizic nu numai gr...

02/11/2022

„Marea mea realizare, și cu care mă mândresc, este reînființarea campionatului național de tineret” Dumitru Graur: Domnule președinte, au trecut deja șase luni de la alegerea dvs. în fruntea federației de handbal. Spuneți-mi pentru început cm ați găsit federația în prima zi? Con...

01/11/2022

Sport in Romania, revista de cultură și educație sportivă, în numărul din octombrie 2022, a oferit un spațiu generos Fabricii de Campioni!

Este o onoare pentru noi să ne regăsim alături de sportivi cu perfomanțe impresionante.

Descoperă CAMPIONUL din TINE!

28/12/2021

Consiliul Asociaţiei Presei Sportive a dat publicităţii clasamentul primilor zece sportivi ai anului care se încheie. Iată cm arată această ierarhie, în viziunea APS: 1. Simona Radiş şi Ancuţa Bodnar (canotaj) 2. Ana Maria Popescu (scrimă) 3. Ciprian Tudosă şi Marius Cozmiuc (canotaj)...