Romania Pitoreasca

06/05/2024

GUSTAVE EIFFEL și PODUL de FLORI

Rămâne de neuitat ziua de 6 mai 1990. Desigur, în mintea și inima celor care nu-și vor abandona niciodată identitatea românească. În acea duminică, în câteva momente de neînchipuit, între Moldova din dreapta Prutului și Moldova din stânga lui - România de Răsărit - au fost deschise, de-a lungul celor 700 km de graniță, opt puncte de frontieră, prin care literalmente au curs șuvoaie de români, cm nu s-a mai văzut până atunci. Să vi le și amintim aceste treceri: Miorcani-Pererita, Stânca-Costești, Iași-Sculeni, Ungheni-Pod Ungheni, Albița-Leușeni, Fălciu-Țiganca, Oancea-Cahul, Galați-Giurgiulești.
Ora 12 a Bucureștiului a devenit din acea clipă și ora oficială a Chișinăului, momentul fiind anunțat până la cer de dangătul clopotelor bisericilor aflate de o parte și de alta a Prutului, finalizând astfel slujbele ce s-au constituit într-un Te Deum istoric. La ora 12,30, buchetele de flori - o „plută” multicoloră imensă - au luat calea apei, precum lumânările aprinse de Paștele blajinilor. Flori ale căldurii sufletești, ale bucuriei reîntregirii neamului, dar și flori ale durerii și recunoștinței trimise parcă peste îndărătnicia unui Styx spre eroii Armatei Regale a României care și-au dat viața pentru recucerirea Basarabiei, pentru trăinicia trupului sfânt al Țării.
Cu rușii, cu ucraineni, cu slavii, în general, nu-i bine să ai poduri. Podurile, și nu neapărat metaforic vorbind, au virtuțile unor tratate. Pentru lumea civilizată, desigur. Cine a mai văzut însă tratat respectat de lămustea stepelor? Întrucât pentru năvălitori aceste „treceri” nu contează, rușii și ucrainenii au fost cei care le-au distrus, parte dintre ele, atât pe Prut, cât și pe Tisa; de pildă, podul feroviar de la Valea Vișeului-Maramureș și Rahiv-Transcarpatia (Ucraina). Dar asta este altă tristă realitate nepovestită.
O istorie cu totul specială are Podul de la Ungheni, ocupat cu un incredibil entuziasm de românii din dreapta și din stânga Prutului, în ziua de 6 mai 1990. Români care, din nefericire, nu prea au habar de această construcție de patrimoniu, operă a faimosului Gustave Eiffel! De fapt, Podul Eiffel este cunoscut și ca „Turnul Eiffel culcat”. Cum a ajuns Eiffel la Prut? Simplu. Au existat vremuri când adevărații politicieni, veritabili oameni de stat români, erau prieteni cu recunoscute personalități ale epocilor lor; nu precum măscăricii de azi înhăitați cu tot soiul de găinari și escroci. Ei bine, marele inginer-arhitect francez a fost un bun prieten al lui P.P. Carp, politicianul conservator - co-fondator al Societății „Junimea” - care, între altele, a urât și disprețuit Rusia ca nimeni, poate, altul. Știa el prea bine de ce. N-a avut însă aceeași determinare în privința habsburgilor… Eiffel n-a realizat, în această parte a țării, doar podul care îi poartă numele, ci și structura Hotelului Traian din Piața Unirii din Iași. Ca și mausoleul familiei Carp de pe domeniul acestuia de la Țibănești, parc distrus de o primăriță pesedistă și de o parte din colorații locului...
Dar să ne întoarcem la Podul Eiffel. Realizarea lui a fost negociată de Carol I și Țarul Alexandru al II-lea. Românii urmăreau să ajungă, astfel, cât mai lesnicios, cu cerealele lor, la portul Odesa, iar rușii - cât mai aproape de... Galiția, de austro-ungaria, dar și de Balcani. De altfel, ei au dorit, mai întâi, ca podul să se construiască la Sculeni. Nu s-a ajuns la o înțelegere...
Inițial, Podul feroviar de la Ungheni a fost o construcție de lemn. Nu a fost însă o soluție viabilă, rezistentă, plină de siguranță. (Apropo de evoluția podurilor din România, vă sugerăm să citiți un interesant articol din revista „Natura”, nr. 5-6 din mai-iunie 1932, publicație condusă de Gh. Țițeica, G.G. Longinescu, Octav Onicescu; sper că vă spun ceva aceste nume!). În scurt timp, s-a apelat la G. Eiffel. Desigur, a fost vorba nu numai de pod în sine, ci și de calea ferată Chișinău-Cornești-Ungheni și Iași-Ungheni. Inaugurarea transfrontalieră s-a petrecut, printr-un tren de probă, în martie 1876. Un an mai târziu, istoria podului de lemn s-a încheiat odată cu inaugurarea podului metalic al lui Eiffel, la 14 martie 1877.
Așadar, în duminica de 6 a lui Florar 1990, Podul de la Ungheni devenise neîncăpător. Cred că imaginile ilustrează cu prisosință acea miraculoasă zi. Podul a fost ciorchine de oameni... Timp de 6 ore nu a existat decât o imensă inimă românească. Sumedenie de basarabeni vedeau pentru prima dată români în carne și oase și nu le venea să creadă ochilor: românii din dreapta Prutului, contrar propagandei josnice a bolșevicilor ruși, n-aveau nici coarne, nici coadă, ca strigoii, nu mergeau nici în patru labe ca animalele, nu erau nici ca negrii africani, ci semănau cu ei leit. Și la vorbă și la port. Adică, nu erau ultimii sărăntoci din lume, vorbeau aceeași limbă, aveau același steag, se închinau aceluiași Dumnezeu... Și uite așa fiecare basarabean nu știa cm să mai facă să ia la el acasă, măcar pentru o oră, un românaș. Ca pe neamuri, în ospeție, cm se spune prin partea locului...
Oare ce s-a întâmplat după acea zi, deși au mai fost, la scară mult mai mică, încă vreo trei ediții ale Podurilor cu Flori? Chiar să se fi atrofiat, din senin, convingerea românilor că, vorba lui E. Renan, „Ceea ce constituie o Națiune nu este faptul că vorbește aceeași limbă sau că ține de aceeași grupare etnografică: ci conștiința de-a fi săvârșit laolaltă fapte mari în trecut și de a voi să mai săvârșească altele, în viitor.”
Autorul fotografiilor: Al. Ghemeș (Arhiva revistei România pitorească).

Mihai OGRINJI

04/05/2024

Un minunat poem al marelui român nemuritor,
Mihai Eminescu:

Î N V I E R E A
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură 'n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tartajul străvechii evanghelii.

C'un muc în mâini moșneagul, cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu veșnica vieață,
Că de trei zile 'nvinge, cumplit muncindu-și spada.

O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicele bolți;
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Căci a căzut în însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul, ca un fulg,
Și-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioasă
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte...
Douăsprezece ceasuri răsună... Miez de noapte...
Deodată'n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo'n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s'unesc în armonie:

”Cântări de laude 'nălțăm
Noi Ție Unuia;
Primindu-L cu psalmi și cu ramuri,
Plecați-vă neamuri
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

26/04/2024

CÂND TOȚI CÂINII ÎȚI MĂNÂNCĂ DIN TRAISTĂ…

Trag nădejde că Podurile de flori de peste Prut, din 6 mai 1990, au rămas încă vii, într-un fel sau altul. Cu toate că un cântec moldovenesc glăsuiește că „ce-a fost verde s-a uscat…” Nu pot să cred însă că totdeauna este așa și că, între timp, țara s-a scuturat de tot. Și nici că Prutul a… secat. Nu-i vorbă, sunt destui care tot încearcă să ne împuțineze și credința în noi înșine, și identitatea, și sufletul, și pământul.
Fără să fie uitate Podurile de flori – chiar ar fi mare păcat -, românii adevărați rostuiesc în fel și chip alte și alte poduri, greu de imaginat, în primul rând, de instituțiile statului dâmbovițean, ca și cele ale „statului” de pe malurile Bâc-Bâzdâcului. Cârmacii din dreapta și din stânga Prutului nu doar eludează procesul reîntregirii, reunirii neamului, ci afișează îndărătnicie, ostile, ca să nu zic comportament profund trădător.
În urmă cu două săptămâni, mai exact pe 13 aprilie, am fost la Curtea de Argeș, la o întrunire mai puțin obișnuită. Multă energie, mulți români și basarabeni la un loc – văzuți și nevăzuți –, animați de o stare care ar fi normal să fie la tot pasul. Din păcate, nu se întâmplă asta. Dar nu-i nici izbeliștea pe care o propagă unii și alți, „dezinteresați”, spre instaura un prohod românismului, în general. Un cuprinzător reportaj-comentariu realizat de doamna Eugenia Tofan, de la Chișinău, și postat pe facebook mă scutește de a-mi mai da cu părerea despre acea minunată întâlnire. Asta nu înseamnă să nu trebuie să sporim permanent starea de românism plămădită și crescută, de aproape trei lustri, la Curtea de Argeș cea voievodal-regală, în paginile revistelor Curtea de la Argeș și Literatura și arta, admirabilă lucrare, în primul rând, a academicienilor Gheorghe Păun și Nicolae Dabija veritabili ctitori și piloni ai „Podului de reviste”.
Pe lângă câteva bucăți din ultimele două apariții ale revistei România pitorească și ale cărții „Pe Nistru, spre izvoare”, semnată de remarcabilul condeier și patriot basarabean Alecu Reniță și apărută în Colecția Verde, am mai luat cu mine, la Curtea de Argeș, și un exemplar din revista… „Secolul 21” (nr. 10-12/2006). Mai aveam cu mine și câteva „poduri” – reviste și tipărituri ale minorităților de la noi, finanțate cu o râvnă bezmetică de Guvernul român. Ei bine, este vorba de același Guvern, ca instituție – în feluritele lui alcătuiri cu hăitași de tot soiul – care risipește, cu totală inconștiență și lipsă de demnitate, sume greu de imaginat de la bugetul românilor pentru a cumpăra, ani și ani la rând, voturile grupurilor de alt neam din Parlamentul nostru. În tot acest timp, așa-zisele Guverne ale României, prin Departamentul românilor de pretutindeni – sau cm s-o mai numi el – au tăiat sistematic, până la eliminare totală, fondurile menite să sprijine publicațiile românești ale comunităților din jurul țării, aflate sub ocupație pravoslavnică. Mai cu seamă au fost și sunt vizate tipăriturile – adevărate cetăți de conștiință românească - de dincolo de Prut. Asta se întâmplă cu Literatura și arta, Natura, Limba Română de la Chișinău, și nu numai, publicații care întrețin identitatea românească, în general, într-o provincie în care propaganda rusească și ucraineană, mancurtizează, suprimă populația autohtonă, românească. Și nu numai la modul figurat. Toate acestea în condițiile în care în țară, de pildă, albanezii – urmașii vestiților arnăuți din jurul voievozilor noștri medievali - tipăresc într-o veselie, cu sprijinul financiar al Guvernului român, tot soiul de lucrări bilingve, de la reviste la dicționare, de la ghiduri (inclusiv un ghid turistic al Albaniei!) la cărți de poezie, istorie ori… rețete de bucate albaneze. (Vom reveni cu detalii și imagini). „Se sparie gândul”, vorba cronicarului... Sau, cm spuneau bătrânii noștri de odinioară, când ești prost ajungi de-ți mănâncă toți câinii din traistă…
Ei bine, s-a ajuns aici nu din prostie sau neglijență. Ci printr-un program nemernic, finanțat cu osârdie de Guvernele noastre și pus în aplicare prin tot felul de alogeni, șperțari, impostori, profitori. S-a creat, astfel, o stare încât românii de bună credință să se simtă împovărați, vinovați dacă sprijină, cm este și normal, ideea reunirii tuturor pământurilor noastre istorice. Ceea ce întâlniți în multe dintre paginile reproduse din revista „Secolul 21”, un vrednic precursor (partener ?) al antiromânismului cultivat cu fervoare de editura Humanitas înlătură necesitatea vreunui alt comentariu. Sunt parcă pagini-stafii scăpate, cumva, de sub freza unui H.R. Patapievici, Lucian Boia, Neagu Djuvara și atâția alții. Faceți efortul și citiți reproducerile din Secolul 21, în care elucubrațiile unor Nicoleta Esinencu, Irina Mavrodin, ca să dau doar două exemple fără să fi fost vreodată misogin, vă dumiresc cu prisosință ce spirit românesc a fost și încă este încurajat la Chișinău și nu numai.
Așa stând lucrurile, cu atât mai vrednic și de prețuit se arată Podul de reviste, cu Cetatea de la Argeș și Literatura și arta, temeinice „picioare” și „capete de pod” întru rezistență și încredere în destinul nostru românesc.

Mihai OGRINJI

25/04/2024

RĂZBOIUL MONUMENTELOR,
MONUMENTELE RĂZBOAIELOR. ȘI NU NUMAI...

Sunt destui români convinși de faptul că fără Basarabia revenită între hotarele firești ale neamului, Țara nu va fi întreagă nici la cap și nici la trup. În pofida oribilelor manipulări care se fac, de a se da impresia că ce-a fost verde s-a uscat și țara s-a scuturat, s-a împuținat. Inclusiv – sau mai ales - în privința identității, a românismului în general, realitatea este că spiritul național nu va putea fi adormit întru pierire, că sângele, totuși, nu se va face apă, cu toate că vrăjmașii din interior și de afară nu obosesc un strop în lucrarea lor nemernică.
Ieri după-amiază, 24 aprilie, la sediul Fundației Titulescu (Șoseaua Kiseleff 47) s-a derulat un eveniment cu totul și cu totul înălțător în bătălia pentru recuperarea adevărurilor istorice despre Basarabia, a ființei și conștiinței de neam înte Prut și Nistru, peste care urgiile s-au abătut, permanent, cu o sălbăticie nemăsurabilă: a fost lansată cartea „Războiul Monumentelor” (vol. III), un tom el însuși monumental în sine. A fost prezent, desigur, admirabilul ei autor și luptător av. Iulian Rusanovschi, însoțit de E.S. d-na Ambasador Iuliana Gorea-Costin, istorici de la București (Ioan Opriș, Florian Banu), ca și din Basarabia, o asistență avizată și, foarte important, ceva mai mulți tineri decât de obicei în asemenea cazuri. Lucru cât se poate de îmbucurător, ținând seamă că însuși av. Iulian Rusanovschi va împlini în Săptămâna Mare 37 de ani.
Alături de această trilogie absolut eroică a „Războiului monumentelor” – este vorba, deci, de trei cărți – evenimentul a cuprins și o expoziție cu montaje fotografice de epocă, și nu numai, impresionantă comoară, și nu doar imagistică, a unor fabuloase cercetări prin arhive, fonduri documentare, pe teren, la fața locului. În atâtea și atâtea locuri peste care barbaria ocupanților în a distruge ori semn de existență românească a căpătat cote satanice (deh, panslavismul dintotdeauna).
Nu voi insista aici asupra dezbaterilor care au avut loc. Personal, sunt supra-încărcat de vibrațiile unor vorbitori cu ziua și cu noaptea, cu burta și cu hurta, care nu ratează nici o ocazie de a se lustrui pe ei înșiși. Sigur, o fi mai bine și așa, decât absența totală a posturilor de televiziune, în care abundă, mai zilnic, din zori și până în sori, tot felul de propagandiști care, vezi Doamne, s-ar trage chiar din Clio, direct… Autoritățile statului (?) au fost prezente, într-o casetă a cărții, prin Departamentul pentru relațiile cu Republica Moldova. Este vorba de un sprijin financiar pentru 1.000 de exemplare…
Expoziția de la Fundația Titulescu este deschisă încă două zile. Nu mai știu, mai există studenți la Facultățile de istorie, mai există licee cu profil umanist, tineri care să dorească să afle de unde vin și încotro ar fi normal să se îndrepte? Ce mai există? Profesori de istorie?
Probabil c-am început să bat câmpii. Chiar și așa, voi reveni asupra trilogiei lui Iulian Rusanovschi, un veritabil arheolog și al spiritului și identității românești, al tragismului spațiului basarabean în special.

Mihai OGRINJI

23/04/2024

21/04/2024

D-ALE NOASTRE…
@ Românii, cei cu frică de Dumnezeu, își doresc mântuirea, adică iertarea păcatelor întru primirea unei blânde, confortabile veșnicii… Tot ei, românii, și nu puțini la număr, fac adesea însă nesfârșite treburi de… mântuială. Senini, veseli, fără teamă, fără suspin. Asta e, de la mântuială la mântuire nu-i decât o viață; care mai lungă, care mai scurtă, după posibilități…
@ Am fost vânduți pe nimic…Țara a fost vândută de ticăloși pe nimic… Așadar, problema pare să fie regretul că nu s-a scos, măcar, un preț bun. Și nu faptul că nu se cuvenea ca vânzarea să nu se producă pe nici un preț. Indiferent cât de gras ar fi el.
@ Încă se mai întâmplă să rostim sintagma magică „mană cerească”. Istoria ei este veche, fără legătură cu românii, în vechiul ei sens. O găsim într-o pericopă din Biblie, pomenită chiar de două ori. Rătăcind prin pustiu, vreme de 40 de ani, foamea a pus la grea încercare pe evreii aflați în exodul lor din Egipt. Au supraviețuit grație Divinității, care le-a trimis din înalturi „mană cerească”, o mâncare nu doar salvatoare, ci și pe placul fiecăruia. La români, sintagma – cu excepția manei grâului sau manei laptelui (zice-se că poate fi furată!) – numai de mâncare nu sunt feluritele mane pe care le slobozește cerul… Nu-i de uitat între acestea, desigur, nici mana viței de vie. Oricum, pe unde s-a dovedit ca mana cerească să fie o mâncare aleasă, a cam rămas pustiu în urma beneficiarilor acestui ospăț abundent și gustos.
@ Dar să rămânem recunoscători Cerului. Divinitatea, zice-se, prețuiește, între altele, și donațiile. Atenție: le primește doar pe cele provenite din muncă cinstită și nu din jafuri. Răscumpărarea păcatelor este atât de înspăimântătoare încât, uneori, nici nu-ți mai vine să mori, să te mântui. Asta dacă ar fi după dorința fiecăruia în parte…

Mihai OGRINJI

09/04/2024

ILIE ȘERBĂNESCU și MUNTELE

Un admirabil text-postfață, din anul 2013, care ne dezvăluie și un altfel, dacă se poate spune așa, de Ilie Șerbănescu. Alte detalii cred că ar fi inutile. Eventual doar atât: este vorba despre „Vulcani, fluvii sacre și zei de piatră – Călătorie în India și sud-estul asiatic”, de Nicolae C. Dimache, carte apărută la Editura România pitorească, în Colecția Verde, și postfațată de, astăzi, regretatul Ilie Șerbănescu.
Textul – o veritabilă bijuterie – poate fi citit și pe „sărite” sau în diagonală, cm se mai zice. Ar fi însă păcat… (Mihai OGRINJI)

08/04/2024

TEZAURUL ROMÂN DE LA MOSCOVA
și MOTORUL DIN TECUCI…

Se împlinesc, în această perioadă, 90 de ani de la apariția unei cărți excepționale: „Tezaurul român de la Moscova” de Mihail Gr. Romașcanu. Apărută, așadar, în anul 1934, la editura Cartea Românească, destinul acestei lucrări „burgheze”, „retrograde” – mai cu seamă din pricina reproducerii unor acte, documente, protocoale, procese-verbale, telegrame, scrisori, extrase, adrese, memorii – nu putea fi, mai ales în anii comunismului, cât se poate de nefericit. Din păcate, după 1990, ignoranța, dezinteresul, trădarea celor care ne conduc țara într-un stil sui generis de peste trei decenii și ceva au conturat și întărit o politică antinațională greu de imaginat pentru o societate normală. Pe de altă parte, cu documentele pe masă – un dosar întru totul asemănător deține și partea țaristo-sovietico-rusă - haitele de propagandiști de la Kremlin, ca și de la ambasada Rusiei de la București, tratează totul cu niznaiul. Ce rătăcire, totuși, să lași imensa avuție alcătuită din impresionantele tone de aur, atâtea valori românești de patrimoniu, bijuteriile Reginei Maria, alte incalculabile comori în paza monstrului de la răsărit… S-a dorit ca aceste inestimabile comori să nu pice în mâinile hoardelor germano-habsburgico-maghiaro-bulgare, ca, în cele din urmă, ferindu-te de dracul să nimerești în brațele lui tat-su. Că nu era prea greu de imaginat că unei adunături colosale de pământuri și populații strânse laolaltă cu hapca – într-un cuvânt, Rusiei - nu-i poți cere ceea ce n-a avut și nu va avea niciodată: onoare, este, desigur, altă poveste.
Decenii la rând, ca și astăzi, cartea semnată de Mihail Gr. Romașcanu a fost privită ca o grenadă cu cuiul de siguranță scos aproape în întregime. Nu vorbim doar de anii „epocii de aur”, când „indexul” reprezenta pârnaia tipăriturilor incomode, „dușmănoase”. Și totuși, și pe atunci, cine chiar dorea să se informeze, să calce pe bec, putea să o facă. Îmi amintesc bine că, prin ultimii ani ai ultimului deceniu comunist, mi-a fost împrumutat, pentru scurt timp, „Tezaurul român de la Moscova”. Gestul i-a aparținut remarcabilului oenolog dr. ing. Gheorghe Anghel, șeful Combinatului de vinificație de la Bucium-Iași, om de cultură în aceeași măsură, de prietenia și încrederea căruia m-am bucurat de când l-am cunoscut. Înapoindu-i cartea, mi-a dăruit o copie dactilografiată! N-a fost singurul „samizdat”. S-a bucurat mult când, imediat după întâmplările din decembrie 1989, mai exact în numărul din luna mai 1990, a (re)citit, în revista România pitorească, primul episod din serialul… „Tezaurul român de la Moscova”. De-a lungul a doi ani, număr de număr, am reprodus în revistă paginile esențiale ale acestei cărți document, totalmente necunoscută de românii și în zilelor noastre. Nădăjduiam atunci, în acea perioadă atât de tulburată de coada roșie a KGB și a altor servicii „de bine”, că românii erau lacomi, însetați de adevărurile fundamentale, măcar, ale istoriei, ale identității noastre. Cât de naiv(?) am putut fi în patriotismul (etimologic, vocabula se trage de la pater) de care nu mă voi despărți, totuși, niciodată…
Scriu acum aceste rânduri nu spre a-mi lustrui, cumva, vreo ispravă, ci din pură lehamite. Am asistat consternat, cu puțină vreme în urmă, la tot felul de dezbateri oribile prin neștiință, „fente” golănești, „cap de coardă” fiind un post de televiziune, cu emisiuni pline de „breaking news”, moderată de tot felul de răspopiți și vestale ale nerușinării, în care ignoranța și prostia vizavi de retrocedarea Tezaurului de către ruși atingea dimensiuni inimaginabile. Un post care, vă amintiți, nu știa cm să-și mai batjocorească țara, pentru a obține nu știu ce premii pentru „filme documentare” prezentate cu surle și țimbale pe la yankei, de la care ulterior s-au potcovit și cu sufixul „CNN” …
Pe de altă parte – după ce cartea nu a fost reeditată un amar de vreme -, o ediție prefațată de cunoscutul consilier de la BNR, Adrian Vasilescu, model în a te învârti în jurul cozii și în ispitele livrești ale aurului, ocolind cu grație nu doar numele autorului (Mihail Gr. Romașcanu) și numele hoțului istoric, și-a făcut apariție pe cât de solemnă, pe atât de ridicolă. Să nu emiți nici o vorbă despre admirabilul autor, Mihail Gr. Romașcanu, sau nici o vorbuliță despre monstrul de la răsărit, Rusia, despre manipulările grobiene ale propagandiștilor de la Kremlin, este o performanță. Funebră, dar ce mai contează...
Vor trece, desigur, alți și alți ani prin răscrucea cărora se va vorbi ocazional despre „Tezaurul român de la Moscova”. Parlamentul European, parte a discursului, se va arăta, mai mult ca sigur, precum motorul unuia din Tecuci, vorba poetului…

Mihai OGRINJI

28/03/2024

UN MARTIR: GH. I. BRĂTIANU
O imagine rară: marele istoric Gheorghe (George) I. Brătianu (născut la Ruginoasa în 1898), pe frontul din Basarabia, după faimosul ordin de trecere a Prutului din iunie 1941. Avea gradul de căpitan în rezervă, dar experiența în bătălii și-o începuse, ca voluntar, în Marele război de întregire a pământurilor românești. A fost professor, acadecimian, om politic. A avut mai multe intervenții în Parlamentul interbelic, combătând, între altele, politica falimentară a lui N. Titulescu – o gogoașă-marotă a masono-comuniștilor, nedezumflată nici azi! – de apropiere a României de URSS…
Ieri s-au împlinit 106 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Nu cred că au sunat clopotele Soborului din inima Chișinăului, la fel cm nici cele de la Patriarhia din București. Nu cred că a aprins careva vreo lumânare în proaspăt spoita capelă de la Parlament în memoria celor care s-au sacrificat pentru idealul românismului. Diverși „aleși” din căsoaia trădării naționale, ca și alți impuși pe criterii oribile, între care și… atâția „istorici” de serviciu, s-au întrecut în a mânca, seara, pe ecranele televizoarelor, felurite preparate asezonate cu sosul regurgitatelor alegeri. Toți, laolaltă, sunt ceea ce mănâncă cu microfonul, cu lingura, cu polonicul, cu canalul…
Câți dintre cei care, ca niște hăbăuci hăitași care ponegresc fără sfârșit românismul, l-au citit pe Gh.I. Brătianu, martirizat de bolșevicii româno-venetici în aprilie 1953, la Sighetu Marmației? Câți i-au frunzărit măcar lucrările „O enigmă și un miracol: poporul român” sau „Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană”? Câți dintre acești mercenari, neosteniți mâncători de cuvinte, ar îmbrăca haina militară, precum George I. Brătianu, spre a apăra, la o adică, pământul acestei țări?

Mihai OGRINJI

25/03/2024

25/03/2024

COINCIDENȚE NEFIREȘTI…

Avem nu numai conducătorii, ci și ambasadorii pe care, într-un fel sau altul, îi merităm. Desigur, există ambasadori de calitate – depinde de felul cm este privită România de țările care îi trimit -, la fel cm alții par să se simtă cultive mocirla maidanului. Exemplul cel mai relevant, de mai multă vreme, este acreditatul Kremlinului la București. După prestația pe care acest personaj a avut-o la Chișinău, Bucureștiul ar fi trebuit să-l respingă din capul locului. Acum, desigur, are ceea ce a acceptat. știut fiind că românii, totuși, s-au păzit să le intre sau să admită porcul în casă.
Indiferent de situație, nu poți să sta cu mâinile în sân ascultând elucubrațiile unui… diplomat de stepă. Șlefuit cu zgura unei adunături tribale, „diplomatul” rus bagă râtul, dă cu copita în fel și chip, se scapă pe el la modul pravoslavnic, adică în mijlocul casei. Să fii tolerat la București și să spui că „românii nu sunt o națiune”, este ușor de înțeles ce fel de obraz are acest ciolovec. Sau să te întrebi, golănește, ca proasta pe centură: ce Tezaur al României are de returnat Moscova? (Asta în condițiile în care protocoalele și documentele de predare-primire a Tezaurului și a celorlalte incalculabile valori au fost verificate și semnate, în urmă cu mai bine de un veac, și de partea română și de cea rusă…). Și mai delirează ghiorlanul respectiv că România, vezi Doamne, a provocat nu știu ce holocaust. S-a trezit să vorbească despre holocausturi un… rus. Și câte n-or mai fi, probabil, prin turbinca lui roșie.
Zău așa, nu înțeleg cm Dumnezeu, de amar de vreme, tot stăm cu capul între ciocan și nicovală. Altfel spus, rușii ne-au livrat, odată cu intrarea tancurilor în România, sinistre personaje precum Ana Pauker, Erno Neulander (Walter Roman), Iosif Chișinevschi (Iakob Broitman), Vasile Luca (Luka Laszlo), Burach Tescovici (Teohari Georgescu), Al. Nicolschi (Boris Grünberg), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Mihail Roller, Saul Bruckner (Silviu Brucan) și atâția alții, care chiar au produs un cumplit genocid asupra poporului român, fără ca să se dea socoteală în vreun fel. Pe de altă parte, cei așteptați, în zadar, de bunicii și părinții noștri și-au trimis la București mai cu seamă ambasadori de aceeași cruce cu cei trimiși de Stalin și Comintern să ne facă egali și fereciți. N-are rost să le mai înșirui numele și apucăturile. Unii dintre ei s-au ocupat, din păcate, mai mult de gheșefturi. Probabil în contul „holocaustului”. Ce coincidențe nefirești…
Se știe, de când lumea, că mercenarii își dădeau toată silința la război dacă, înainte și după victorie, primeau liber la jafuri și violuri. În această privință, nu se va schimba nimic, din păcate, niciodată și nicăieri. Tragic este că n-am învățat și nu pricepem iotă un adevăr elementar: este mai sigur și mai ieftin să-ți faci gard bun la moșie, decât să-ți angajezi și să plătești paznici…
Peste două zile se vor împlini 106 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Era prima dintre provinciile subjugate care se întorcea acasă. După tot atâția ani de înstrăinare, suferințe și nenorociri greu de imaginat. Românii – trăitori și în dreapta și în stânga Prutului – au scris atunci una dintre cele mai înălțătoare pagini ale istoriei neamului nostru. Peste doar 22 de ani avea să se întâmple una dintre tragediile cumplitului an 1940. Dar să reproducem, mai bine, câteva pagini dintr-o broșură a istoricului Gh. Buzatu (1939-1913). Ca și textul ce poartă semnătura marelui N. Iorga, de pe ultima copertă. Culmea, pe atunci eram mai apropiați de adevăruri, decât astăzi; accesul la adevăr, ca și la rostirea lui, era neîngrădit. Cine și-a putut închipui că românii se vor întoarce la „epoca” unor aleși te teapa „academicianului” M. Roller? Ce mai, avem istoria și viața pe care le merităm, ca și conducătorii și ambasadorii ce ne țin în hățuri venetice… Ei desigur, au cu totul altă viață pe care. tot desigur, n-o merită sub nici un chip.

Mihai OGRINJI

21/03/2024

FORMARE a EDUCATORILOR pentru NATURĂ
în PARCUL NATURAL VÂNĂTORI NEAMȚ

Parcul Natural Vânători Neamț, un punct de reper în conservarea și promovarea biodiversității, va găzdui o nouă sesiune de formare a Educatorilor pentru Natură, desfășurată în perioada 22 martie - 24 martie 2024. Această inițiativă vine în continuarea eforturilor dedicate conștientizării ecologice și implicării comunității în conservarea valorilor naturale din această zonă deosebită, dar mai ales în înființarea unei rețele locale de pedagogi.
Sesiunea de formare reprezintă o acțiune de promovare a unei relații mai strânse între oameni și natură, în special în cadrul Parcului Natural Vânători Neamț.
Prin intermediul acestei inițiative, se urmărește consolidarea capacității educaționale a participanților în transmiterea cunoștințelor legate de conservarea biodiversității și a valorilor naturale, precum și dezvoltarea de strategii creative pentru implicarea comunității în protejarea acestor resurse prețioase.
Activitatea de instruire este realizată de Asociația Mioritics prin Centrul de educație pentru Dezvoltare Durabilă - Schubs în cadrul proiectului „Ținutul Zimbrului - un model de conservare prin procese naturale și dezvoltare sustenabilă prin educație și ecoturism. Asociația de Ecoturism din România (AER) implementează proiectul în parteneriat cu RNP Romsilva - Administrația Parcului Natural Vânători Neamț, Asociația Mioritics și Asociația pentru Conservarea Diversității Biologice.
Detalii Eveniment:
Perioadă: 22 martie - 24 martie 2024
Locație: Parcul Natural Vânători Neamț
Program: Module de formare, activități practice, discuții și schimb de experiență între participanți și coordonatori.
Pentru mai multe informații și solicitări de presă, vă rugăm să contactați:
Iulia Vizi – specialist în comunicare, Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile – tel. 0747416280