25/12/2024
Istorie, tradiţii şi obiceiuri de Crăciun în România
La români, Crăciunul a fost, alături de Paşte, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai aşteptate sărbători, fiind însoţită de foarte multe tradiţii şi obiceiuri. Sărbătoarea Crăciunului de altădată era capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crăciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferă unică, specifică atât sfârşitului, cât şi începutului, atât tristeţii, cât mai ales bucuriei.
Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice.
Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialişti, din latinescul „creatio” – naştere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.
În România, ţinând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Sărbătoarea Crăciunului a păstrat şi o mulţime de elemente precreştine, elemente care-şi aveau pe deplin explicaţia în plan mitico-magic.
Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie. În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.
Potrivit credinţelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia să se aşeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe, în caz contrar, se spunea că nu vor şede nici peţitorii, nici norocul, nici „cloştele pe ouă”.
Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o bortă a laiţei.
În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieşea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.
Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.
În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoşii cântând spunându-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos.
Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.
Istorie, tradiţii şi obiceiuri de Crăciun în România
La români, Crăciunul a fost, alături de Paşte, încă din cele mai vechi timpuri, una dintre cele mai aşteptate sărbători, fiind însoţită de foarte multe tradiţii şi obiceiuri. Sărbătoarea Crăciunului de altădată era capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crăciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferă unică, specifică atât sfârşitului, cât şi începutului, atât tristeţii, cât mai ales bucuriei.
Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice.
Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialişti, din latinescul „creatio” – naştere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.
În România, ţinând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus. Sărbătoarea Crăciunului a păstrat şi o mulţime de elemente precreştine, elemente care-şi aveau pe deplin explicaţia în plan mitico-magic.
Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie. În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.
Potrivit credinţelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia să se aşeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe, în caz contrar, se spunea că nu vor şede nici peţitorii, nici norocul, nici „cloştele pe ouă”.
Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o bortă a laiţei.
În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieşea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.
Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.
În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoşii cântând spunându-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos.
Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.
