05/02/2025
Am știut întotdeauna că am fost adoptată — tata mi-a spus când aveam trei ani. Mama mea adoptivă a murit la doar șase luni după aceea și nu o mai prea țin minte, doar zâmbetul ei cald. După aceea, am rămas doar eu și tata.
Dar creșterea nu a fost ușoară. Tata îmi amintea mereu că nu eram cu adevărat al lui. De fiecare dată când mă confruntam cu dificultăți, spunea lucruri de genul: „Poate ai luat asta de la părinții tăi adevărați” sau „Ești norocoasă că te-am păstrat”.
Când aveam șase ani, le-a spus câtorva vecini că sunt adoptată, destul de tare încât toată lumea să audă. A doua zi, copiii de la școală mă numeau „fata orfană”. Tachinările nu s-au oprit niciodată, iar când ajungeam acasă plângând, tata spunea doar: „Copiii sunt copii.” Chiar m-a dus în orfelinate în fiecare an de ziua mea, ca să-mi arate cât de „norocoasă” eram comparativ cu copiii de acolo.
Timp de 30 de ani, am trăit cu credința că am fost abandonată, că eram o povară. Matt, logodnicul meu, a fost prima persoană care m-a încurajat să cercetez mai mult despre trecutul meu. „Poate că aflând mai multe despre părinții tăi biologici, vei găsi o oarecare liniște,” mi-a spus el.
La început, am rezistat — care era rostul? Dar în cele din urmă, am cedat și, acum câteva săptămâni, am mers la orfelinatul de unde tata mi-a spus că am fost adoptată. Când am ajuns acolo, femeia de la birou a verificat registrele și a spus: „Îmi pare rău, dar nu avem niciun dosar cu tine aici.” Inima mi-a căzut.
Confuză și șocată, am mers direct la casa tatălui meu. De îndată ce a deschis ușa, am spus: „Am fost la orfelinat — nu au auzit niciodată de mine. De ce ai mințit?” A înghețat. „Știam că va veni ziua asta,” . Apoi, încet, a început să mărturisească.👇
Povestea completă o poți citi în comentarii