14/01/2025
AM ADĂPOSTIT UN OM AL STRĂZII PE CARE L-AM VĂZUT LÂNGĂ UN TOMBERON – AM RĂMAS FĂRĂ CUVINTE, "ESTE IMPOSIBIL," CÂND A IEȘIT DIN DUȘ
Nu sunt genul de persoană care ia străini acasă – mai ales bărbați aflați lângă tomberoane. La 55 de ani, am învățat lecțiile despre încrederea oferită prea ușor. Dar în seara aceea, în timp ce duceam gunoiul în spatele restaurantului unde lucrez part-time, l-am văzut.
Era aplecat lângă tomberon, cu hainele zdrențuite, fața ascunsă sub un păr dezordonat și o barbă încâlcită. Frigul îmi pătrundea pielea – nu-mi puteam imagina ce simțea el. Am încercat să-l ignor, dar, în timp ce mă întorceam să intru înăuntru, și-a ridicat privirea. Ochii lui nu erau stinși așa cm mă așteptam – străluceau, plini de ceva ce nu puteam identifica. Disperare? Durere? Speranță?
„Doamnă… nu vreau să vă deranjez,” a spus cu o voce răgușită. „Dar, dacă aveți ceva… orice...”
Am ezitat, dar i-am întins o bancnotă de douăzeci.
„Ia-ți ceva cald de mâncare,” am spus. Se uita la mine, iar apoi a adăugat: „Nu cumva știți un loc unde aș putea dormi în seara asta?”
Inima mi s-a strâns. Înainte să mă gândesc mai bine, i-am zis: „Am o canapea. Și un duș cald. Dacă nu ești… periculos.”
A zâmbit slab, dar recunoscător. „Promit, doamnă.”
În drum spre apartament, tăcerea era grea. Păstram distanța, iar mintea îmi era copleșită de „dar dacă...”. Oare făcusem o greșeală?
Ajunși acasă, i-am oferit un prosop și niște haine vechi – pantaloni largi de trening și un tricou uzat, care aparținuseră fostului meu soț – și i-am indicat baia.
„Dușul e pe hol,” i-am zis. „Îți fac ceva de mâncare între timp.”
Pe măsură ce apa curgea, îndoiala mă rodea. Ce-a fost în capul meu, să aduc un străin în casă?
Apoi ușa băii s-a deschis, iar eu am încremenit.
Bărbatul din prag nu mai semăna deloc cu figura neîngrijită pe care o văzusem lângă tomberon. Curățat și cu părul pieptănat, îi puteam vedea clar fața – și era una familiară. Prea familiară.
„Este imposibil,” am șoptit, vocea tremurându-mi de uimire.
Buzele lui s-au curbat într-un zâmbet slab. „A trecut mult timp,” a spus încet.
Am rămas fără aer. „Roman?”
El a dat din cap afirmativ.
Roman. O fantomă din trecutul meu. Un bărbat al cărui nume nu-l rostisem de ani de zile, dar al cărui chip îmi rămăsese în memorie.
Cum ajunsese el acolo, lângă tomberon? Ce se întâmplase cu el în toți acești ani? Și de ce îl adusese soarta înapoi în viața mea acum?⬇️
Continuarea o poți citi în comentarii
