20/12/2024
Nocturna de aseară de la Teatrul Național Eugene Ionesco din Chișinău i-a fost dedicată lui Emilian Galaicu-Păun, cu prilejul celor 60 de ani pe care scriitorul i-a împlinit în 2024. Cu această ocazie, reluăm haiosul discurs al prozatorului Constantin Cheianu în cinstea clasicului în viață:
„Onorată asistență, astăzi sunt în fața d-voastră ca o piesă de patrimoniu național. Uitați-vă bine la mine, așa arată cineva care chiar l-a citit pe Emilian Galaicu-Păun. Nu sunt mulți ca mine, dar noi existăm. Ce pot să vă spun în această calitate a mea celor care, în loc să-l citiți, preferați să repetați ceea ce vă spunem noi și anume că este talentat și mare? Vă spun că mai mult nici nu trebuie să știți. Nu vă aventurați, doamne ferește, să deschideți vreo carte de-a lui, o să vă stricați părerea și așa proastă pe care o aveți despre voi.
Fiindcă jubileele sunt niște ocazii potrivite pentru a dezvălui mistere întunecate despre omagiați, o să vă spun și eu unul, da rămâne între noi. Domnul Emilian Galaicu-Păun nu trăiește în ziua de astăzi. Vi se pare că îl vedeți iată aici printre noi și încă este așa de jovial, zâmbăreț, pus pe bancuri. Nu vă lăsați înșelați, este ceea ce a lăsat el aici, după ce s-a teleportat în anul 2029. Sau în 2030. Aici eu chiar solicit maximă seriozitate, pentru că e o treabă pe care mi-a spus-o, în secret, chiar el și în prima clipă am crezut ceea ce credeți și voi acum despre mine, că m-am scrântit. După care m-am prefăcut că îl cred teafăr. Deci, vara trecută, în iunie, Emilian Galaicu-Păun și-a făcut lansarea ultimului său volum, ”Times New. Roman”, unde m-a invitat să vorbesc și eu. Am vorbit și am crezut că am scăpat astfel de o cumpănă a vieții, dar el m-a anunțat că-mi mai pregătește una, și anume că o să mă invite să vorbesc și la lansarea cărții la care scrie acum. ”Când apare?” l-am întrebat îngrozit. ”În anul 2029. Ori 2030”, mi-a răspuns. Iată de ce vă spun că noi azi aici avem parte de o umbră, adevăratul Emilian Galaicu-Păun hălăduiește pe undeva prin 2029-2030. Iar asta mai înseamnă că ceea ce se întâmplă astăzi aici pentru noi, pentru el s-a petrecut prin 2018-2019, deci cu vreo cinci ani în urmă.
Lecturarea cărților lui Emilian Galaicu-Păun este o ocupație plină de primejdii și o minte nepregătită poate luneca ușor spre Codru (nu pădure, ci localitate). Eu știu că atenționându-vă astfel, primul lucru pe care o să-l faceți astăzi când o să ajungeți acasă, o să vreți să deschideți o carte de-a lui. Iată de ce simt datoria să vă împărtășesc câteva măsuri de precauție și securitate în acest sens. Unul din trucurile de seducere ale cititorului de care face uz Emilian Galaicu-Păun este să înceapă orice carte a sa cu scene și descrieri vii, savuroase, condimentate cu umor chiar. Asta ca să vă pierdeți vigilența, după care nici n-o să vă dați seama cm toate frumusețile astea se prăbușesc într-un haos de nedescris în care o să vă rătăciți iremediabil. Din când în când, ca să vă încurce și mai tare, o să vă mai dea cu țârâita pagini vii, mustoase, după care buh! iar în haos. Dacă ar trebui să aleg un epigraf pentru întreaga creație a lui Emilian Galaicu-Păun, eu aș lua celebrul vers eminescian ”Din haos, doamne-am apărut, și m-aș întoarce-n haos”.
Să vorbim mai concret despre pericolele care o să vă pască la lectură. Atunci când o să deschideți romanul ”Țesut viu”, de pildă, o să fiți somat din start de sadicul autor să începeți lectura cărții nu de la început, ci de undeva de la mijloc. De regulă aici mulți cititori leșină și nu mai pot continua. Doamne ferește să-i urmați somația, adică să începeți lectura de la mijloc, sunteți condamnați. E o stratagemă perfidă, pentru că ce se va întâmplă, de fapt? O să vă mutați cu lectura la mijlocul cărții, după care o să doriți, normal, să reveniți la început ei. Gata, de aici încolo n-o să mai înțelegeți nimic, unde e început, unde mijloc și unde sfârșit, or anume acesta este scopul domnului autor, care este cunoscut pentru faptul că practică ”hipnoza prin text”. Am testat-o pe pielea mea și știu despre ce vă vorbesc. Urmează o altă mare provocare nesăbuită, eu aș zice punctul culminant al agresării prin text. La un moment dat, când o să înțelegeți că nu înțelegeți nimic, o să descoperiți de-odată că textul apare în pagină cu picioarele în sus. O să vă agățați de ultima speranță, zicându-vă că o fi, bineînțeles, un rebut tipografic, dar vi se va da de înțeles că nu, totul e așa cm trebuie să fie. Ca să înțelegeți ce nenorocire este asta, o să vă propun la sfârșitul intervenției mele să ocupăm cu toții, și eu, și voi, poziția ”pe urechi” și așa am să rostesc o frază pe care am să vă rog să o repetați. Așadar, citind paginile răsturnate, o să vă obișnuiți cu ideea că v-ați țicnit, numai că adevărata țicneală se va produce atunci când textul va reveni la poziția normală. Știți ce o să faceți voi? O să continuați să citiți răsturnat.
Și dacă vi se pare că v-am spus lucrurile cele mai grave despre Emilian Galaicu-Păun, nici nu vă închipuiți cât de tare vă înșelați. Pregătiți-vă, vine lovitura de grație. Vă anunț că pe lângă romane, poezii și eseuri, Emilian Galaciu-Păun ține de mai mulți ani un... jurnal. Despre care jurnal el a zis că va fi publicat doar după moartea lui. Vă imaginați ce monstruozități scrie acolo despre noi, dacă nu vrea să fie publicat în timpul vieții?! Îmi amintesc în acest sens un episod cu Emil Cioran, care era bun prieten la Paris cu soții Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, îi vizita aproape în fiecare zi. În momentul în care lui Cioran i s-a spus că ambii soți țin jurnal, l-a suflat vândul de acolo și nu le-a mai călcat niciodată pragul.
Degeaba a fugit Cioran și degeaba am fugi noi cu toții acum de Emilian Galaicu-Păun, gata, suntem prinși în insectarul lui. Ce putem face în această situație tragică, în care el e încă viu? Eu nu văd o ată soluție decât să facem tot ce putem ca să murim înaintea lui. Da, dar rămân copiii noștri, nepoții noștri care vor afla despre noi ceea ce noi nici nu bănuim. În situația aceasta eu zic că trebuie și noi, și copiii noștri, și copiii copiilor noștri să avem grijă de sănătatea lui Emilian Galaicu-Păun, astfel ca el să trăiască până o să murim noi și toți ai noștri. Emil, scrii undeva în Țesut viu că personajul principal, care este un alter ego al tău, care ești tu de fapt, deci personajul acesta suferă de sciatică. Frate, eu cunosc un foarte bun neurolog, mâine mergem la el, cm se poate să-ți neglijezi în halul ăsta sănătatea!
Prieteni, colegi, să facem tot ce putem ca ăsta să trăiască cât mai mult, ca să trăiască, dracului, veșnic, numai așa o să scăpăm cu obrazul curat.”
