http://www.psihologisme.wordpress.com/

Psihologia unei blonde, Timisoara (2025)

05/09/2024

Îți cunosc, Fiecare sclipire din ochi și fiecare grimasă, fiecare rid și fire rebele de păr. Îți aud Toate sunetele și cuvintele nerostite și gândurile răsucite în idei pierdute. Îți simt Încleștar…

30/06/2024

Repere
Un rol major în viața mea l-au avut câteva femei minunate, care au apărut în momentele în care mi se schimba cursul vieții. Mai mature în ani decât mine, au fost toate un ghid și o inspirație. Figura maternă era mereu în umbra fiecăreia dintre ele, pentru că ea a fost temelia mea, mama.
Dacă este să găsesc însușiri comune, toate au fost pline de o energie conținătoare. Prima a fost ca o completare a mamei care m-a învățat cm se răsfață un bărbat, rețete de bucate, m-a apreciat și validat ca persoană, iar asta mi-a dat avânt spre lume. După aceea, am părăsit un job de 10 ani.
A doua m-a învățat despre fermitate și despre faptul că a fi autentic și a-ți spune părerea nu te elimină din joc, ci, dimpotrivă, îți poate fi de ajutor în îndeplinirea scopurilor. Din nou am schimbat jobul!
A treia, ce pot să zic, era atât de complexă ca meserie, cultură, profunzime și o mare iubitoare de animale. Am început a doua facultate!
A patra, este o femeie care s-a reconstruit pe ea însăși și care, chit că 30 de ani a trait într-un coșmar mental, continuă să râdă din tot sufletul, să aducă bucurii celor din jur și să fie deschisă către noi experiențe. Ea mi-a deschis poarta călătoriilor.
În viață, întălnim oameni care ne despachetează părți importante din noi ce trebuiesc văzute, simțite. Suntem mai bogați odată cu bucuria descoperirii lor și mai curați, spălați de lacrimile izvorâte la plecarea lor.
Și ei trăiesc prin noi, iar datoria noastră este să îi trăim frumos!

24/04/2024

Acceptare
În ultimii ani, ca urmare a profesiei și a experiențelor de viață, atitudinea mea față de comportamentele și credințele oamenilor „s-a muiat” considerabil. Dacă auzeam povești de la copiii mei în care ”judecau” cu vorba sau cu fapta vre-un seamăn de-al lor, găseam mereu motive să le explic într-un fel comportamentul, până când ajunsesem motiv de glumă între ei: ”nu-i spune la mama că ne face pe loc să ne fie milă”
În primul an la facultatea de psihologie, aveam discuții cu profesorul nostru de filozofie pe tema sensului vieții a lui Viktor Frankl, pe care l-am combătut sus și tare, și pe care am ajuns să îl aprofundez și să îl consider extraordinar.
Da, experiența propriei vieți te întoarce spre înțelegere, compasiune, acceptare și pe unii spre înțelepciune (de-aș ajunge pe acolo măcar să văd cm se simte).
Dar totuși, mă întreb, este această empatie, de fapt, o acceptare ascunsă a unui destin fatidic, o continuare imatură a copilăriei în care nu aveai altă posibilitate decât să te supui părintelui, apoi religiei, apoi șefului, apoi partenerului, apoi mersului social, apoi statutului, și mă șochez câți ”-ului” am gasit!
Da, știu, există și cealaltă cale, în care te răzvrătești, te lupți, te zbați, implementezi, declari, împingi, dărâmi ca să construiești altfel.
Sunt aceste două căi paralele sau congruente?
Pe sinusoida vieții, consider că noi am împletit cele două căi în felul nostru propriu, că toți am căzut și am pornit din nou la drum, având la purtător biletul de călatorie către un anumit sens personal.
Eu și voi cei care citiți, suntem aici, iar asta este minunat!

18/03/2024

Sisteme
În ultimii ani am observat tot mai mult cm sistemul în care activez își pune amprenta asupra comportamentului meu.
La locul de muncă, la început aveam propriile mele idei despre cm să mă manifest conform modului în care mă raportam la ceea ce aveam de făcut. Presiunea anumitor sarcini îmi creau adevarate razboaie interne între ceea ce consideram eu că este ”normal” și obligațiile impuse.
În prima fază, ca să mă pot elibera de conflictul interior, am înțeles că este posibil ca din cauza lipsei de experiență, mintea mea să nu îmi poată da soluții și am acceptat ideea că unele lucruri nu se pot desfășura doar conform concepțiilor mele, posibilitățile de acțiune sunt diverse.
Următoarea fază a fost să găsesc, din acele diverse posibilități, pe acelea care mă caracterizau ca manifestare, astfel încât sarcinile pe care le aveam să fie îndeplinite iar eu să fiu mulțumită de mine.
Astfel, conflictul interior a scăzut considerabil din intensitate și satisfacția a fost reinstaurată.
A fost un proces de observare, acceptare, introspecție, conștientizare, creativitate, alegere, acționare.
Spre sfârșitul activității în acel sistem, am sesizat cu stupoare, că sarcinile care la început îmi puneau mari probleme, inclusiv morale (legate de manipulare, pentru a nu se înțelege în mod eronat), le puteam îndeplini foarte senin și ușor, iar acest fapt mi-a ridicat un mare semn de întrebare!
- Oare putem noi, să ne „salvăm„ de fiecare dată la timp?
- După ce am învățat încă ceva despre noi, în urma activității din acel sistem și ne-am ”upgradat”, reușim să ramânem mai puternici?
- De câte ori, oare, tot adaptându-ne, pierdem și părți pe care le uitâm pe drum și care erau sursele noastre de bucurie?
Să nu uităm niciodată că, de fapt, ”sistemul” este compus din fiecare dintre noi, care ne manifestăm propriul sine în cadrul lui, transformându-l în mod iremediabil!

15/08/2023

Pisica mea mă învață despre relaționare!
Eckhart Tolle spunea că unii dintre cei mai buni maeștrii sunt pisicile. În fiecare zi pisica mea, chiar pui fiind, mă educă așa cm n-a mai făcut-o nimeni până acum.

Atunci când a venit, m-am simțit obligată să-i ofer timp și spațiu pentru ca ea să se simtă în cel mai deplin confort. Bineînțeles că la un moment dat m-am simțit dată afară din propriul teritoriu și mi-am conștientizat modul în care mă poziționez față de ceilalți. Am învățat că relaționarea este ca un dans, ne învățăm mișcările fiecăruia, ne dăm timp să ne adaptăm, îl învățăm pe celălalt cm ne place, căutând armonia, fără a ne minimaliza propriile nevoi, trăiri, emoții.

Tind să o consider om, iar ea îmi spune că e animal prin comportament instinctiv, arătându-mi că fiecare are felul lui de a fi și este necesar să văd cu adevărat ce am în fața mea, iar nu ce vreau eu să fie. Mă învață lecția ancorarii în realitate.

O alint excesiv iar ea se apără, zgâriind sau mușcând. Mă învață că iubirea nu trebuie să fie sufocanta deoarece lipsa de limite poate stârni agresivitate. Faptul ca iubești nu îți dă dreptul să intri oricând în perimetrul celuilalt.

Ne certăm uneori, se refugiază, iar eu rămân mai mult sau mai puțin îmbufnată pe când ea apare după câteva clipe uitându-se la mine cu ochii ei clari și sclipitori, ca și când o luăm din nou de la capăt, fără reproșuri, teamă sau reprimari. Mă învață că o ceartă nu face altceva decât să mute relația la următorul nivel și, prin urmare, motivele ei trebuie să rămână în trecut, odată clarificate.

Atunci când dorește ceva, se face auzită! Atunci când se joacă este atentă la joaca ei. Atunci când are nevoie de afecțiune îmi sare în brațe și se cuibărește gingaș. Mă învață lecția autenticității, una dintre cele mai grele lecții! Iar faptul că ești autentic, nu te face mai puțin demn de a fi acceptat, iubit și respectat de către celălalt.

Mă învață că poți iubi profund, clar și limpede, văzându-l pe celălalt așa cm este, pentru ceea ce este, primind iubirea în modul în care el știe să o dea și că poți fi fericit cu asta!

Reacțiile pe care le am față de ea, le am și față de cei din jurul meu! Doar că e mai ușor cu ea, pentru că ea ESTE, și îmi dă spațiu să FIU, să mă observ și să mă reglez singură, fără a-mi servi reproșuri, manipulări, crize, fără a-mi cere explicații sau a avea așteptări. Și apropo de acestea din urmă, am învățat că marea parte se întâmplă în scenariile crâncene din capul nostru, pentru că avem în noi implantat adânc sentimentul de vinovăție.

Acestea sunt câteva dintre lecțiile învățate până acum și sunt convinsa că mai urmează!
Sincer, nu știu... care dintre noi e mai în avantaj?!

15/08/2023

Iubim,
Iubirea deschide poarta către infinit. Ne întoarcem mereu și mereu spre ceilalți, în căutarea acelui moment care ne desprinde.

Iubiți, părinți, copii, prieteni, animale, natură, sunt coridoare care ne detașează de noi înșine, propulsandu-ne într-un spațiu de grație în care ne topim indestructibil.

Este o stare primordială care ne ne face atât de puternici în a fi vulnerabili și o recunoaștem cu uimire ca cea mai familiară esenței noastre.

Și-atunci privim dintr-o altă dimensiune oamenii, scrutând dincolo de vorbe și comportamente, deschizând noi potențialităti de a relaționa și noi sensuri de a ne prooroci viitorul.

Iubirea, cea trunchiata spre atingeri și nevoi, viața cea trunchiata spre defensivă, judecată și posesie, relaxarea trunchiata spre vânătoare de sejururi, plăcerea trunchiata spre amorțirea zbaterilor sufletești, iar noi ne căznim în fiecare zi să ne trunchiem astfel încât să ne putem îndopa cât mai sățios și tolerabil din meniul sterp pe care îl alegem, conștient sau mai puțin, hotărâți să ne placă, înghițindu-l cu grație.

Ce anume ne va salva? Va fi acea scânteie apărută într-o clipă în care ne permitem să simțim pur și curat, care e mai presus de iubire, nu vei mai putea s-o ignori nicicând, este nelimitată și îți arată ce înseamnă cu adevărat, să ȘTI CĂ TRĂIEȘTI!

Lumea lui Van Gogh

05/04/2023

Povești de viață...
Se întâmplă să fim martorii unor trăiri și întâmplări ieșite din "normalul" vieții cotidiene. Semeni de-ai noștri se dezic de realitatea noastră și aleg o alta, "a lor", ca o evadare, ca o nesupunere sau ca o renunțare.
Undeva, pe drum, intensitatea trăirilor a fost resimțită prea acut iar depășirea ei, de nesuportat. Pentru că ceea ce s-a modificat după acea intensitate a fost de neacceptat!
Capacitatea noastră de adaptare pare că devine tot mai rigidă și mă întreb, oare, capacitatea noastră este defectuoasă sau la ceea ce este necesar să ne adaptăm devine tot mai redus la absurd, contravenind tuturor teoremelor și axiomelor vieții pe orizontală și verticală.
Încercând să putem, să avem, să ajungem, să tindem către scopuri, teluri, scăldați până-n gât în competiție, demonstrații de forță, punem seara capul pe pernă, încercând să ne convingem că a meritat toată osteneala de peste zi.
Apoi vine un moment în care ești pus în fața unui om pus la zid, îngenunchiat și rănit tot de noi, de incapacitatea noastră de a ne găsi reperele, forța interioară, de a avea compasiune și respect față de uman. Tot ce simțim este frică, de celălalt, de ce se va întâmpla, de ce va fi, de moarte și cel mai grav, de viață.
La cm trăim acum, la fel de bine putem fi de fapt legați de un pat într-un spital de boli mintale, cuplați virtual la un film cu zombi, și nici măcar nu ne-am da seama!

28/03/2023

Există o profunzime a iubirii cu care te naști. Este mai mult decât poți simți pentru o anume ființă, trece dincolo de pragurile inimii tale.

Copil fiind, ai o conexiune magică cu cea care ți-a dat viață, din considerente ușor de înțeles la nivel de nevoie de supraviețuire. Doar că această conexiune depășește stricta necesitate funcțională și fiziologică, avansând către o conexiune la nivel emoțional.

Ai fost parte din acea ființă, i-ai trăit și ți-ai însușit tot curcubeul psiho-emoțional din acea perioadă în care te-a purtat în pântec. Apoi, înveți viața prin modul în care cei care te cresc se comportă cu tine și modurile în care îți explici și integrezi acele comportamente. În acest fel, apare povestea despre tine, în mod conștient și subconștient.

Considerând conștientul și subconștietul, eul, sinele și supra-eul ca fiind straturi care ne înconjoară și pe care le accesăm în diferite niveluri de conștiință în care ne aflăm, există un ”înveliș” ale tuturor acestor straturi, pe care eu îl consider esența noastră. Acel ”nedefinit” pe care îl căutăm neobosit toată viața, și care, din punctul meu de vedere, reprezintă IUBIREA.

Nu știm cm să trăim într-o stare de bine. Această stare este cea mai volatilă dintre toate. Este atât de la îndemână tristețea, nemulțumirea, furia. Au fost preluate în cantități industriale din zestrea genetică și întreținute în ambientul social. Dintre cele 6 emoții universale: bucuria, tristețea, frica, furia, dezgustul, surpriza, în doar una se manifestă plenar starea de bine! Da, avem nevoie de emoții pentru a crea și manifesta, pentru a ne autodepăși. Oare, dacă în acest timp, am creat sublimând emoțiile distructive din interiorul nostru, ce am putea crea folosind emoțiile stărilor de bine, de exaltare.

În lumea noastră, emoțiile ”negative”, care duc spre dependențe, sunt acceptate social, iar emoțiile ”pozitive” care duc la exaltare au primit pecetea de boli mintale. Ați observat că dacă un om zâmbeste sau râde prea mult, se află într-o stare de seninătate, este considerat cel puțin ”ciudat”? Prin aceste reflecții nu doresc să eliberez spitalele de boli mintale, ci doar să mă aplec asupra anumitor tendințe…

S-a ajuns la concluzia că în ultimii aproximativ 80 de ani de pace (cel puțin în lumea ”civilizată”), stresul resimțit de către oameni a ajuns la valori alarmante. În mod normal, ar fi trebuit să devenim, noi și copiii noștri, cei mai senini oameni de la facerea lumii încoace!

Starea noastră de bine este susținută de nevoile noastre. Nevoile acestea care sunt atât de supuse vântului schimbării! Oare chiar oscilează ele sau sun ”oscilate”? Întorcându-mă la iubire, acel înveliș care le cuprinde pe toate celelalte într-un mod atât de protector, suav și eliberator, este ceea ce avem în comun cu tot ce ne încojoară. Eu aș propune-o ca monedă, tranzacție, nevoie, măsură unică!

Iubirea este atât de profundă și atât de frumoasă, este dincolo de acel ”gol interior” pe care îl simțim prezent mereu, inexplicabil. O intuim când stăm în liniște, respirând adânc și unindu-ne cu tot ce este în jurul nostru. Atunci când nu mai știm unde ne terminăm noi și unde începe universul!

Să îndrăznim să iubibilim!

Pictura: Salvador Dali, "Metamorfozele lui Narcis"

Psihologia unei blonde

05/09/2024

30/06/2024

24/04/2024

18/03/2024

15/08/2023

15/08/2023

05/04/2023

28/03/2023

Address

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category