Rabbit Media

31/10/2024

al 12-lea poem din ANTOLOGIE(din vol.LUMEA DE DIAMANT:

POPOR DE RAZE
Lui Alex. Ştefănescu, poemul pe care l-a aşteptat
Popor de raze.

Noi sîntem, cu toţii, un trib de raze. Popor de raze. Popor de îngeri. Mergem, cu toţii, pe oglinda apelor, atît de uşor, încît nu atingem apa. Dacă am atinge-o, s-ar încreţi. Dacă am atinge-o, ca lacul sfintei miercuri, vrăjit, ar încremeni.

Popor de raze.

Popor de raze, cu femei de raze. Acuplarea noastră e doar întrepătrunderea razelor, diafană. Atunci, noi facem copii de raze. Bucălai îngeri ai razelor dintr-o lume aeriană, supramundană.

Popor de raze.

Uşor se poate cădea. Uşor se poate cădea din lumea mea de raze. Uşor
Poţi aluneca pe un versant de diamant, pe un fascicul, pe o muchie ori pe o faţetă. E lumea întîmplării pure. Între lumile noastre greu se mai poate comunica.

Popor de raze.

Uşor poţi ajunge la fundul hăului lumii acesteia.
Uşor, pe negîndite şi ameţitor poţi ajunge, cu un singur gînd beteag, strîmb, stîngaci, în lumea atît de primitivă şi rudimentară, a materiei inanimate. În lumea inerţiei, de piatră. În lumea în care viaţa şi moartea se înfruntă. Unde poţi să-ţi sîngerezi genunchii. Şi unde numai rugăciunea
îţi mai este dată.

(Primul sfîrşit al poemului de diamant.)

Popor de raze.

Uşor poţi coborî în lumea în care Făt-Frumos a trecut, alergînd un iepure, alergînd o săgeată. În Valea Plîngerii, aici, unde sîntem cu toţii. Valea Plîngerii.
Unde ţi se face dor de trecut, pentru că numai aici e trecutul.
Şi io am fost căzut şi-am izbutit să mă înalţ iarăşi.
Prin puterea dumnezeului meu, cel mort şi după trei zile înviat, singur Învietorul din morţi. El este Învietorul şi Mîngîietoru meu. Acum sînt înger. Acum nu mă mai puteţi atinge. Doar veţi pune mîna pe mine ca pe aer, nevăzîndu-mă şi apoi degetele dulci, ca de pe miere, veţi linge.
Asta va fi singura dovadă că sînt.
Asta vă va fi singura dovadă că sunt.
Asta va fi singura voastră dovadă vreodată despre mine.

*

Să nu uitaţi, să nu uitaţi niciodată: eu nu sunt un învingător, n-am fost niciodată un învingător, eu sunt însuşi Învingătorul.

*
Popor de raze. Aici, în Valea Plîngerii, unde suntem cu toţi.

*

Poemul de diamant fie întotdeauna cu voi! Poemul de diamant are să vă însoţească pretutindeni. Cu poemul de diamant veşnic veţi dormi sub pernă. Poemul de diamant va spune slujba, va rosti rugăciunea – şi o să vă coboare oasele în bernă.

(Al doilea sfîrşit al poemului de diamant.)

Poemul de diamant este cel care va coborî după voi să vă învie. Poemul de diamant va căuta oscioarele voastre în groapă. Şi o să vă aducă înapoi carnea de pe zgîrciuri. Vă va pune iarăşi păr mătăsos pe scalpuri. Va face veştmintele voastre albe ca zăpada şi faţa ei asemeni luminînd. Veţi învia printre fii luminii, acolo unde eu veşnic şed. Printre semenii acelui popor de raze, curăţiţi întru-totul. Şi veţi şade cu mine la masă, netotul. Ca să fie, cu totul, întotului tot! Să cîntăm, deci, Celui Divin! De acum şi pînă
la cel din urmă ort. Amin!
Popor de raze!

30/10/2024

Al 11 poem din ANTOLOGIE:
***
Cînd beau, sînt cel mai mare poet al lumii. Din toate timpurile.
Eu am scris Ghilgameş, rubaiurile, mahabharata. Eu
Am mîzgălit
Vedele.
Cînd beau, nu-l bag în seamă pe Eminescu.
Sînt de-a dreptul ursuz.
Mahmur.
Morocănos.
Nu vorbesc cu Stănescu. Arghezi e băiat de mingi.
Ion Barbu mai are de-nvăţat pînă la mine.

Cînd beau, sînt genial.
Moartea mea mă scrie pe mine.

Cînd beau, pot să mă spînzur de lustră cu capul în jos
şi să scriu capodopere.

Cînd beau, sînt cel mai mare vînat
şi cel mai mare vînător
în aceeaşi piele.

Cînd beau, o, Doamne, sînt statuia care-l sculptează pe Praxitele.

Cînd beau, viaţa-i o pajişte de îngeri,
Deasupra unui munte de rahat.

Cînd beau, sînt un simultan de scris, cu ambele mîini,
în zece osebite locuri ale lumii
către cele zece biserici.

Cînd beau, atunci îmi amintesc templul
şi planul ocult.

Cînd beau, vreau să iert şi să uit.

Şi să mă spovedesc.
Dar eu nu beau niciodată
Nu sînt fericit
Nici nu mă spînzur de lustră
şi nici măcar nu greşesc.

24/10/2024

șI PRIMA mea capodoperă(cu ghilimele, dk vreți), scrisă la 19 ani/și publicată la 21 de Alex. Ștef.:)...adică al 10-lea poem din ANTOLOGIE:
Lunaticii. Semnul Şarpelui

Motto:
“Ţin’te bine, stăpîne,
C-am să te duc s-atingi
Soarele cu picioarele
Luna cu mîna”
- din folclorul românesc -

Ei păşesc pe lună
mergînd întorşi/cu capul în jos
încît îşi faca răni adînci
lovindu-se de munţi pămînteni
Îşi trec mîinile pe feţe
ca prin ape transparente, iluzorii
ca-n vis îşi întind
picioare de paianjen în ape lunare
chipul lor e privit prin ceaţă
ca prin geosinclinale de ceaţă
ca prin nori de albeaţă
ca prin gogoaşa unui vierme de mătasă
ce îşi spun nu se aude
doar mişcarea calmă a maxilarului
insinuiază sunete, articulaţii
între materie şi materie
pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6
1,2,3,4,5,6,
fiecare număr pe cîte o faţă
şi le aruncă rîzînd prin
mînecile sperietoarelor din cîmpuri cu popuşoi
chicotesc şi rîsul nu răzbate
parcă stau în spatele unui geam pe care
se scurg ploi de echinocţiu
sărutul lor are gust
de zărzăre-n chisăliţă
ei merg şi ţin într-un borcan
şarpele edenului conservat în formol
şi-ntr-un pahar o proteză de înger
şi arşicele negre, rotunjite la colţuri
de la un joc încă neinventat

se micşorează şi cresc – pe sfert ori pe jumătate
după primul sau ultimul pătrar
ei ţin ochii închişi, cu inima porto-franco
braţele perfect-înainte întinse, paralel cu tălpile
merg pe fuioare crăieşti de mătrăgună
şi rîd, rîd,
dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori

*
Ei păşesc pe lună
mergînd întorşi
cantr-o lentilă concavă dis-
-proporţionaţi sînt subţiri ca un şir-fără-şir
ductili deşiraţi şi limatici
aproape freatici undimensionali ca firul de păr
feţele li se alungesc devenind
singurul lor trup
mîinile filiforme cu palme imens lăţite
apoi dispar în oglinzile parabolice ale focului
albi cu privirea
sumeasă-n pupile

*
Ei intră şi ies prin oglinzi
trîntind uşi metafizice
parcă sînt din sticlă incolori transparenţi
întind mîinile şi mîinile lor trec prin lucruri
le străbat fără vătămare apoi
lucrurile îi traversează într-o imponderabilitate interioară - plasmatici –
prin ei se vede ca printr-o apă verzuie
dincolo
clătinată de roze eoliene
ca nişte pelicule superficiale de molecule
pe buza paharelor.
Prin ei se vede – ca la radiografii –
echinocţiul de iarnă
mîinile cucutei clătinînd steaua
în somnul ospiciului
buza despicată a albiilor
iarba murdărită de vacsul cazon
petroleumul ierbilor negre ale subpămînturilor
congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi
semiluna cosind cîmpul învineţit al nopţii
ei sînt ca stînjeneii pîlcuind
pubisul mireselor moarte
ca podurile peste eufraturi atmosferice
în vacuum

reţele de alveole aeriene
sparte-n cristalele de heroină ale zăpezii

Oglinzile au o mişcare de rotaţie – imperceptibilă -
în jurul propriei axe
Prin oglinzi cad ploi
horizontale cu plumb
în alveolele bolnavilor de saturnism

Oglinzile – de Veneţia, de Lueţia, de Poeţia
Sînt monumente funerare
în care ei îşi îngroapă spectrul.

Naşterea lor este din oglinzi, nicidecum
Prin femei
Trăiesc în triburi de raze paralele
şi echidistante.
Ei sînt luetici – cu totul luetici –
aluetici aluetici
“alouette alouette
je te plumerais”

Mercurul este hrana lor principală
iar beţia- de fosfor. Femeile lor
sînt fotonii cu care se împreunează
efemeridic. Semn al însoţirii lor,
pe buze – alouette, gentille alouette
le apare un lizereu saturnian
ca un şarpe cenuşiu, metalic.

În festinurile lor, cu un ritual macabru
îl prăjesc pe piticul cinabru.
(Je te plumerais le bec, je te plumerais la tete.)

Sînt nebuni după hidrargirum
şi îşi dăruiesc lămpi cu cuarţ drept flori
într-un cîmp de ultra-violete.
Aluete, aluete...

Aerul lor este mercuric, respiră
Prin amorse fulminat de mercur
Barbarii bahici cultivă beţia de fosfor.

Femeile lor sînt fotonii, efemeride.
Semn al însoţirii lor, pe buze
Le apare un lizereu saturnian, semn de şarpe
cenuşiu, metalic.

- Visage –
Rimbaud îşi atinge faţa
şi rosteşte distinct:”visage”.
Pound îşi pipăie chipul
şi spune “face”.
Îmi duc mîna la faţă
şi spun “faţă”.
Rimbaud, privind în oglindă,
îşi jupuie masca funerară/ de hidrargirum
îşi scoate masca şi este altcineva.
Nu este Rimbaud, este El. C’est Lui.
(Miroir, Miroir).
Pound dezlipeşte de pe sticlă
faţa lui inventată de altcineva
- ca o peliculă de prins muşte/lipită
pe oglindă/dulce-libidinoasă
şi nefiind Pound, este El. E Rimbaud. It’s Him. Îmi răzui faţa ca o mască de var, ca un abţibild pe oglindă şi, rămînînd fără faţă, capul meu devine de nerecunoscut. Nu mai sînt eu, sînt El. (Oglindă, oglindă).
Visage, face, Lui, Moi, Him.
Miroir. Oglindă.

*
am băut cucută
dintr-un cîmp de dor
doamne mă ajută
nu cumva să mor

şi de-atunci bat toaca-n
lemn de mînăstire
mireasa-mi mînătarca
m-a ales drept mire

văd buciume negre
buciumînd din cer
iarna ca o zeghe
peste oi şi-oier

oile-s a mele turme
grase de nori mişcători
drumul se mulge de urme
unde calc rămîn cocori

cenuşie-i lunca
nunta-i neîncepută
şi mă plînge junca
de-am băut cucută

şi totul mi/s-a-nvăluit
într-un văl de snoavă/şi de mit
zilei îi spun noapte
noapte/îi spun zi
sigur este poate
că nu sînt a fi

şi mi se arată/într-un cîmp minat
despre-o vînătoare/fără de vînat
am băut cucută
doamne mă ajută!

23/10/2024

o altă poză din Paris, în holul restaurantului LE MESTURET:

19/10/2024

al 6-lea poem din antologie;
DEVORAREA MAESTRULUI

Maestrul trebuie devorat până la capăt,
stors,
ca o ploşniţă,
până rămâne doar chitina.

Maestrul trebuie trăit până la capăt, obosit, fără milă,
fără nici cea mai mică îndurare,
trebuie tălmăcit
şi, mai ales,
răstălmăcit,
golit de el însuşi.

Maestrul trebuie tăiat
bucăţi-bucăţele,
să te joci noaptea
cu ele.

Trebuie făcut pâine veche,
care se taie pătrăţele
şi se numeşte anafură
şi vin de băut,
nu poşircă.

Maestrul trebuie distrus, izbit
cu toată puterea
făcut miş-fărămiş,

sângele lui împrăştiat
pe pereţi
ca o pictură veche. Mai veche. Pe
pereţii
camerei tale,
cea de nesomn,
când nu dormi.

Ca o dovadă
fără tăgadă.

Maestrul trebuie izbit cu multă ură,
trebuie dizlocat în cap şi trup,
în carne putrezitoare şi inimă.
Pe mine, cine iubeşte mă sfâşie. Cine, mă?

17/10/2024

Al cincilea poem din ANTOLOGIE:
PENTRU MINE SĂ DAȚI DE POMANĂ NOPȚI DE DRAGOSTE

Pentru mine să dați de pomană nopți de dragoste
nu pâine uscată
nu fructe scofâlgite
ci nopți de dragoste
nu vin zborșit,
ci nopți de dragoste
Din nopți de dragoste vreau eu să mă înfrupt
și pe lumea cealaltă
să mă nopți de dragoste eu toată noaptea
cu cei în trup
nu cu spiritele
fiindcă ăia nu au trup.
Vreau să iubesc și după moarte
femei vii și cu sânii tari
ca blestemul
șiroind de lapte
vreau să fiu la fel de viu precum Khayam făuritorul de corturi
care este, totuși, cel mai viu dintre noi,
care este cu mult mai viu decât noi toți
La un loc,
muritorii.
Pentru mine nu lumânări să aprindeți, ci săruturi
și ruturi
nu vreau jerbe și jelanii pe mormântul meu
ci nopți de dragoste, cumplite, să înflorească mereu.
Nopți de dragoste peste nopți de dragoste,
nu omagii,
nu rășini sau coji de copaci,
ci fluide femeiești, mereu.
Voi, cei care sunteți vii,
sau credeți mai mult că sunteți vii,
să vă zămisliți pruncii, semeni, peste mormântul meu
ca să vă împărtășesc și eu ceva din sufletul meu
care am fost
care ai fost, suflete.
Pentru mine nu cățui să dați de pomană
ori candeli ori lampadare,
ci nopți de dragoste,
mereu.

15/10/2024

al 4-lea poem din ANTOLOGIE. mă aștept, dk vă place, să votați, iar dk nu așijderea:):
VIAŢA TA VA FI ATÂT DE FRUMOASĂ

Viaţa ta va fi atât de frumoasă,
încât va merita
chiar trăită.
Mi-a spus îngerul. Aşa mi-a şoptit
îngerul.

Viaţa ta va fi atât de frumoasă,
că nici nu se poate povesti.

Aproape vei avea aripi, uite-aşa, ca mine.

Aproape că, în ceruri, vei locui.

Aproape că/ nici nu vei muri.
Aproape că
în locuinţa morţilor
nici nu vei coborî.

Decât, aşa, o secundă. Doar
o secundă.
Nicidecum
mai mult.
Aproape că
toate visele
ţi se vor împlini.

Aproape că
de plăcere,
pe tine
carnea
va dârdâi.

Zi şi noapte
vei fi iubit.

Zi şi noapte,
neîncetat,
vei iubi.

Amin! Aşa
să fie. Am zis!

Şi fiul a tăcut
şi s-a născut
şi, pe clipă, pe dată,
a fost înfăşat
şi, în lumină,
purtat.

10/10/2024

10/10/2024

pe 15 SEPT a.c. am băut, pentru prima oară în viața mea, două sticle de CHATEAUNEUF DU PAPE. În aceeași zi. O zi de duminică. La Paris. Pentru cine știe vinul, e de înțeles. Înainte băusem o sticlă de șampanie.. Roze. Originală. Franțuzească. E de spus că protectoarea mea ( o să-i zicem Jeni, fiindcă nu-i dau, din motive de discreție. numele) m-a invitat să aleg dintrun teanc de sticle din apartament (nalt până la oblânc) vinul, sugerându-mi-l. Îi mulțumesc și îi sunt profund îndatorat. Vinul fusese ales, cu câțiva ani înainte, de soțul ei, un bărbat (francez) care se pricepea la vinuri, și care îmi adusese un sort special de șampanie (pour les connaisseurs). Prima sticlă a fost excelentă, un vin alb - și se găsește în frapiera pe care o puteți vedea. Jeni ne-a răsfățat cu bunătăți, scoțând la bătaie și ceva cărți în franceză, printre care PIERRE LEMAITRE și Umberto Eco,. NUMERO ZERO, încă netradus la noi după câte îmi amintesc eu. Vreau să subliniez că e numai meritul ei. Este o doamnă și, cu o largă plecăciune pentru acea zi, îi mulțumesc...

09/10/2024

Unii au dedus, în mod eronat, că aș deprecia valoarea lui Cristian Popescu și/sau Ioan Es. Pop, din postări anterioare. Nimic mai depărtat de mine. Popescu era, fără niciun dubiu, un mare poet. Și asta prin originalitate. Cu toate că venea din LA LILIECI, Marin Sorescu, volumul 4 în special. Și poemul în proză, istoria sa, vezi Baudelaire, Saint John P***e, Rimbaud și Isidore Ducasse, compte de L.(pe care îl prețuia). Ioan Es. Pop, un personaj aproape impecabil ca om (mai puțin, poate, frica), dar mai ales ca poet, legitimează promoția (mea)/generația 90 în fața istoriei. Eu am spus numai - și o repet că, pentru a învăța, trebuie să mergem la cei mari de tot, fără de care nu se poate:Baudelaire, Rimbaud, Goethe etc. În fața lor, noi toți riscăm să fim băieți de mingi. Acest lucru nu trebuie privit peiorativ. Cu toții, pe timpul învățării, suntem băieți de mingi. La propriu. Aducem mingile celor mari. Îi pomenim în textele noastre, ca pe niște maeștri ai poeziei/expresiei/textului. Cu Cristi Popescu stăteam zile, după-amieze și nopți în șir. Nedormiți. Nedormind. Și discutând poezie. Nu ajungeam la niciun rezultat. Pentru că eram diferiți. Ca oameni, ca mod de gândire. Pe atunci, eu aveam douăzeci și trei, el era mai mare ca mine, mergea pe 29 de ani - și mai matur. Asta se întâmpla la el acasă, unde am fost o lună încheiată, zi și noapte, cu Popescu, ca oaspete al lui. Ne așezam pe jos, turcește, în sufragerie, fumam și gesticulam vehement, argumentându-ne poziția. El scria, pe atunci, la CIRCUL, Cu Pop era altfel, era un blând. Mi-a spus, la începutul acestui an: Să nu fii supărat pe mne, că n-am putut să-ți răspund în ziua de Sfântul Ioan, Vorbim mâine. Atunci, mai era un mâine în care am și vorbit, azi nu mai e....

02/10/2024

o POZĂ de la Paris, de la reuniunea de 30 de ani, a clasei mele din 1994/1995 de RELAȚII INTERNAȚIONALE, la care am fost recent, desfășurată în separeul de la resto LE MESTURET, rue Richelieu. în poză, alături de colegul VILLANO QIRIAZI, oficial al Uniunii Europene, care lucrează la PARLAMENTUL EUROPEAN. Reamintesc că se pot mândri cursurile noastre cu faptul că au pregătit purtători de cuvânt ai țările respective pentru LA COMMUNAUTE EUROPEENNE

18/09/2024

O poză de vineri seară, cina(mai mult sau mai puțin festivă) de la LE MESTURET, CHIAR lângă Rue du Louvre, 33, sediul nostru. Eu sunt în plan depărtat, cu spatele, dar în jurul meu sunt toți colegii. Urmează alte poze. Și alte considerații:)

18/09/2024

Am fost zilele trecute la Paris pentru că, în weekend, colegii mele de la cursurile postuniversitare de RELAȚII INTERNAȚIONALE (și Jurnalism) au sărbătorit 30 de ani(wow, ce cifră!!!) de atunci.Ne-am întâlnit o singură dată în 30 de ani!!! Și colegii mei, cei 26 din toate țările lumii au venit în marea lor majoritate (vreo 20 din toți). Au lipsit germanul Thomas, micuța vietnameză, bangladeshianul Ali Korban, danezul Claus, doi colegi brazilieni - și bunul meu prieten corean. Am luat cina împreună la restaurantul LE MESTURET de pe Rue Richelieu, în moțul Parisului, lângă Bursă (și Quatre Saisons). Nu vă puteți închipui cât a fost de emoționant a fost...Doi dintre noi au rămas în Paris. Miraculos este că sunt toți 26 în viață...Pe unii, abia i-am recunoscut...

11/08/2024

și noi:)

05/08/2024

regăsesc o poză mai veche...de mai bine de 12 ani, cred...

11/07/2024

O privire asupra istoriei

Singura problemă ar fi
că, la un moment dat,
conducătorii noștri
își cam pierd capul.

La Târgoviște.
În fața unui zid.
Sau pe la o mânăstire.
Chiar dacă unii nici nu prea sunt
din partea locului.

Și sunt goniți
de șapte cămile.
(Parcă, totuși, cine le mai numără...)

Îi cheamă, de regulă, cam horror:
Cel Cumplit, Cel Țepeș, Cel Gângav, Cel Bleot, Cel Epic.
Niculae Cizmarul, Întâiul pe Limba Lui, Cel Netot.
Sau, mai simplu, Culae. Nilă.
Analfabetul.

2. DAR MĂ MIRĂ, MULT MĂ MIRĂ...

Dar mă tot miră, mult mă cam miră,
de ce nu punem voievozi de teapa noastră,
de ce îi punem voievozi
pe cei mai bleoți, cei mai gângavi, care se chinuiesc să îngaime o vorbă
în limba română,
cei care stâlcesc cuvintele
ca pe niște pantofi scămoșați,
cei netoți?

De ce avem nevoie de teroriști în fruntea statului? De ăi
cununați cu genocidul?
De ce îl nimerim totdeauna
pe Cel Mai Cumplit?
Pe Cel care ne extermină
cu p***a de flit?

Avem un talent la asta, ceva de speriat. În rest, băieți buni. Toți sunt băieți buni. Până se trezesc cu mâinile pline de sânge. Toți patrioți.
Toți mor în România. Numai fratele Bălcescu
și Carol al doilea
ce-și pierd capul
între străini. Gustă
dulceața exilului. Carol, în poala
dezonorantă
a Lupeascăi mamii lui.

ADEVĂRUL E CĂ (ADEVĂRUL)

Adevărul e că avem un real, un mare talent
să îl alegem pe cel Tembel. Pe cel bolnav la scufiță. Pe Cel Mancurt, Cel care Dă din Mână
pentru inima română. Cel care se repetă Funambulesc, cel care se repetă Lamentabil, Cel Jalnic, cel Analfabet. Pe Savanta de Plumb, de Renume
Mondial. Pe Ion Ilici Întâiul Mineriadul Plantator
De-flori-în-Piața- Universității.
Sau pe Ivan Filorus Limbă-de-Lemn.
Pe Prima Comunistă a Țării, Fostă Utecistă de geniu, de parcă
Țara ar avea nevoie
imperioasă
în toate domeniile
de o Primă Chimistă.

Neamul nostru are un fler
să îl înalțe la cer
pe Primul Giga Cojoc-de-Oier.

Am strâns multă istorie
la activ. Și, încă, nu ne învățăm
minte.
Altfel, părem
un neam cuminte.

Dar numai de la distanță. Dar asta
numai de la distanță.
De la distanță am fi putut părea chiar
un trib cumsecade. Unul chiar oarecare. Dar numai dacă
păstrezi o distanță.

Și, totuși, nu ne învățăm minte. Altfel,
păream un neam
chiar cuminte...