Arhiva de Presă

28/01/2024

Tineretul Liber, 1 noiembrie 1992.

22/01/2024

Două știri din aprilie 1995, când în presa românească făcea furori povestea accidentului aviatic de la Balotești.

Dincolo de importurile de rable din Occident, autoturismele Cielo și Espero au fost printre primele mașini noi care puteau fi achiziționate la noi și, într-o anumită măsură, aveau o aură care le punea undeva mai sus chiar decât un Mercedes sau un Fiat. Poate conta că erau considerate exotice, cert e că cine avea Cielo făcea parte dintr-un grup exclusivist pe care doar cei cu Espero mai puteau spera să-l declaseze.

Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că acel articol despre Caritas și despre reluarea plăților a apărut într-un ziar din Craiova chiar pe 1 aprilie 1995. Omul care îl semna era chiar "fondatorul" schemei. Paradoxal sau nu, plățile erau sistate din 1993, iar Caritas-ul era declarat falimentar încă din 1994.

03/10/2023

PERICOLUL RUSESC LA GRANIŢELE ROMÂNIEI (1894 - 1897)

După o pauză în care am luat în calcul ceea ce au făcut (sau nu au făcut) sârbii pentru români ca să-i numim "fraţi", revenim astăzi la problema relaţiilor României cu Rusia, care la finalul secolului al XIX atinsese un punct critic, mai ales la graniţele Moldovei noastre cu Basarabia lor. Ruşii au ocupat Basarabia de dincolo de Prut în 1812, iar de atunci au dus o intensă politică de rusificare în teritoriile respective. 90 de ani mai târziu, românii din proaspătul regat al României privesc cu îngrijorare peste Prut, la mişcările de trupe şi la provocările puse la cale de ruşi.

Ultima decadă a secolului 19 e plină de momente în care părea că ruşii sunt gata să intre în România, iar motivul e unul cât se poate de simplu: O Românie independentă nu convenea Imperiului Ţarist, care avea interese în Balcani şi care nu putea să ajungă la ele din cauza Bucureştilor. Un lucru e clar: ruşii s-au uitat mereu câş spre România, latinitatea poporului român nu a convenit într-o mare slavă, chiar dacă esenţa culturii noastre este fără doar şi poate balcanică.

Hai să vedem ce scriau ziarele româneşti la finalul secolului al XIX-lea, pe parcursul câtorva ani:

⚔️⚔️⚔️Concentrările trupelor ruseşti în Basarabia - Universul, 27 februarie 1894

"(...) Avem informaţiunea că în Basarabia sosesc necontenit trupe şi că se lucrează cu activitate mare la aşezarea mai multor linii de drum de fer, toate cu direcţiunea spre Prut. La Leova sunt concentrate numeroase regimente de infanterie şi cavalerie cu 3 generali de corpuri şi la începutul lunei acesteia a fost chiar ministrul de război, întovărăşit de mai mulţi generali din statul major, pentru a examina lucrările. Mişcările de trupe şi lucrările de terasamente se observă chiar din Fălciu; în nordul Basarabiei se află îngrămădite mai multe regimente de artilerie şi la Hotin necontenit se adună material de război şi alte aprovizionări." ***

⚔️⚔️⚔️Cazacii la Prut -Adevărul, 4 noiembrie 1895

E temerar lucru a agita spectrul războiului, căci se înspăimântă lumea, se aruncă jale în familii şi se deschide uşile larg de tot tuturor speculaţiilor şi hoţiilor de burse, care sunt nedespărţite ca umbra de om, de războaie. Mult mai temerar este, însă, a tăcea asupra celei mai grave primejdii care ameninţă ţara şi neatârnarea ei.

E detestabil obiceiul acesta al guvernelor de a ascunde adevărul, precum condamnabil este şi lipsa de curaj a presei de a afirma categoric ceea ce se ştie în astfel de chestii grave. Poporul care îşi va vărsa sângele, după ce şi-a vărsat punga, trebuie să ştie tot dar absolut tot adevărul, oricât de trist ar fi. Cetăţenii români sunt destul de bărbătoşi pentru a nu-şi pierde capul şi pentru a-şi păstra sângele rece.

De ce se face, deci, atât mister cu pericolul care ne ameninţă din partea Rusiei? Vrea guvernul ca ţara să fie surprinsă de odată? Atuncea nu-şi dă seamă de consecinţele extrem de periculoase care ar putea urma de aici. Adevărul cel mai crud este mai liniştitor decât nesiguranţa.

Cazacii sunt la Prut! Basarabia e inundată de regimente pregătite de război. Proviziile sunt complete, soldaţii sunt gata de atac, niciun nasture nu lipseşte. Un cuvânt din Petersburg şi suntem în flăcări. Aşa stau lucrurile. De ce le ascunde guvernul, de ce am tăcea noi?" ***

⚔️⚔️⚔️Evenimentul, 8 februarie 1897

"Eri dimineaţă s-a ţinut la palat un lung consiliu de miniştri sub presidenţia Regelui. Întregul consiliu nu s-a ocupat decât cu evenimentele din Orient. Ministrul de război a convocat pentru săptămâna viitoare comitetul superior al artileriei, pentru a se pronunţa asupra unor chestiuni care cer o cât mai grabnică rezolvare. Ministrul de război a luat dispoziţiuni pentru a spori numărul soldaţilor postaţi la punctele de trecere peste frontiere în Bulgaria şi Rusia, iar ministrul de interne a dat ordin prefecţilor judeţelor limitrofe să observe cu mare atenţie şi să împiedice intrarea agenţilor ruseşti în ţară." ***

Căutăm în ziare vechi răspunsuri la întrebări actuale.

18/09/2023

"PRIETENII" NOŞTRI, SÂRBII - partea a III-a

O scurtă recapitulare: din 1876 până în 1894, soarta românilor de pe Valea Timocului nu s-a îmbunătăţit. Asta, pentru că sârbii au dus o campanie agresivă de asimilare şi de eliminare a culturii române, vlahe, începând cu preoţii şi terminând cu şcolile. Facem acum un salt până în 1919, la finalul Primului Război Mondial.

Sârbii ocupă Banatul de dincoace de Dunăre (actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin, Arad şi o parte din Mehedinţi), care până atunci aparţinuse imperiului Austro-Ungar. Sârbii ajung aici ca să pacifice regiunea, în timp ce armata română era ocupată cu acelaşi lucru, în Ardeal. Sârbii prind drag, însă, de această regiune, şi nu se mai dau duşi cu una, cu două.

Iată ce scria Foaia Poporului, un ziar românesc din Sibiu, în februarie 1919:

Plânge Bănatul - Foaia Poporului, 2 februarie 1919

Fraţii noştri din Banat plâng şi glasul lor de durere nu e auzit după cm ar trebui în lumea mare. Când noi ne bucurăm, ei stau întristaţi, când noi serbăm zilele mari ale Învierii, ei se depărtează cu sufletul rupt de durere spre curţile temniţelor, spre Belgrad şi Albania plină cu friguri. Nu se duc, ci sunt mânaţi de suliţele sârbeşti, pentru păcatul de a fi români.

Sârbii, pe care noi i-am îndrăgit în drumul suferinţelor lungi ale războiului, s-au făcut călăii fraţilor noştri. Nu le sunt destui fraţii din Valea Timocului, vor şi pe cei din Banatul nostru să-i pună în jugul lor.

Preoţii noştri din Banat sunt luaţi de la altare, învăţătorii din şcoli, alţi fruntaşi din mijlocul familiilor şi batjocoriţi, bătuţi, îi duc în locuri ascunse, ca să ucidă în ei sufletul românesc. Cei care au putut scăpa din ghearele lor şi-au lăsat familiile, casa şi vatra şi azi, cu bâta pribegiei în mână, bat la uşile oamenilor buni. Să-i primim în casele noastre şi să împărţim hainele şi bucata de pâine cu ei. Iar pe Dumnezeul neamurilor, care nu ne-a părăsit, să-l rugăm a ne veni în ajutor.

Banatul e românesc, se cuvine României. Asta am hotărât-o la Alba Iulia. Dacă nu-l putem câştiga pe baza drepturilor popoarelor de a dispune ele peste soarta lor, îl vom câştiga cu arma. Dacă noi am putut muri p+entru drepturile străine, cu atât mai vârtos ne vom da viaţa pentru apărarea hotarului nostru.

Vor mai continua sârbii nedreptăţile asupra fraţilor noştri, până se va umple paharul răbdării noastre. Atunci vom sări sute şi mii să ne răzbunăm asupra celor ce calcă pe nedreptul pământul românesc.

Soartea Bănatului - Foaia Poporului, 9 februarie 1919

Bănatul, acest colţ de bogăţie, a avut să sufere mult în vremea din urmă. Locuit în cea mai mare parte de români, prin contractul încheiat în 1916, între Antanta şi România, a fost promis acesteia din urmă, pe baza drepturilor popoarelor. Totuşi, în toamnă, a fost ocupat la porunca Antantei de către sârbi.

Ocupaţiunea aceasta n-a fost să fie ocupaţiune pentru totdeauna, ci sârbii au fost trimişi ca ei să ţină rânduială între locuitorii de acolo. Precum românii au fost trimişi în Ucraina spre a o curăţi de bandele bolşevice, fără ca teritoriul pe unde înaintează să fie al lor, tot aşa şi sârbii au fost trimişi ca păzitorii ordinii în Banat.

Văzând sârbii bogăţia Banatului şi gustând din rodul pământului bănăţean, au căpătat poftă de a nu-l mai da înapoi. S-au înfrăţit cu puţinii unguri care locuiesc în Bănat şi, cu prigoniri, bătăi, internări şi ucideri au vrut să înăbuşe glasul celor ce strigau după dreptate.

După suferinţe grele şi îndelungate, în sfârşit, glasul românilor bănăţeni a fost auzit. Sfatul păcii (de la Versailles, n.r.) a dat poruncă ca sârbii să părăsească Bănatul, ca pe o ţară care nu e a lor. Sârbii au şi început deja să se retragă şi sperăm că, pe când aceste rânduri vor ajunge înaintea ochilor cititorilor, Banatul va gusta din clipele mari ale libertăţii. Deocamdată, în locul trupelor sârbeşti vor veni trupe franceze, fiind trupele române ocupate în altă parte (cel mai probabil cu trecerea Tisei şi marşul spre Budapesta, n.r.).

****

În concluzie, sârbii nu au fost niciodată fraţii românilor. Elitele lor s-au considerat mereu superioare elitelor noastre. Pe românii aflaţi în teritorii sârbeşti au făcut tot posibilul să-i asimileze. Ba chiar au pus ochii, la un moment dat, pe teritorii de dincoace de Dunăre. Asta nu înseamnă că, la nivelul populaţiei, nu a existat înţelegere între sârbi şi români. De aici şi până la a-i considera singurii noştri fraţi e cale lungă, totuşi.

18/09/2023

16/09/2023

"PRIETENII" NOŞTRI, SÂRBII - partea a II-a

Am văzut în textul anterior care era situaţia românilor de pe Valea Timocului în 1876, supuşi asimilării de câtre sârbi. Haideţi să vedem cm stăteau lucrurile în 1894, după 18 ani. Între timp, România devenise independentă... însă nu avea prea multe de spus în legătură cu ceea ce se întâmpla cu românii din regiunea Timocului.

"Românii din Serbia - Telegraful Român, 24 februarie 1894

În Serbia, de-a lungul Dunării, de la Raduiewatz şi până la Semendria şi pe frumoasa vale a Timocului, care se întinde până la Negotin, sunt aproape 300.000 de români moşneni.

Originea acestor români datează de pe vremea lui Traian; sunt colonişti vechi, care odinioară s-au întins până la Marea Mediterană, dar în cursul timpurilor, o parte dintre ei, partea dintre districtul Zaiciar în jos, prin Alexinaţi, Niş, Vrania şi Uscub până în Macedonia, s-a pierdut în poporul sârbesc. În împrejurimile Alexinaţilor, în vechime capitala Serbiei, şi azi se văd ruinele unei cetăţi a legionarilor romani.

Cei aproape 300.000 de români de pe Valea Timocului şi-au păstrat şi până azi intactă limba şi moravurile româneşti. Ba, în unele privinţe, ne sunt superiori chiar nouă.

Autorul acestor rânduri a stat câteva săptămâni pe această vale încântătoare, cea mai bogată şi mai populată parte a Serbiei, şi s-a convins că doinele şi legendele lor sunt de o concepţiune îndrăzneaţă şi întrec, chiar,în frumuseţe doinele şi legendele din Banat, cele din Gorj, din Haţeg şi cele ale moţilor din munţii Apuseni. Sunt câteva legende admirabile, care cântă luptele ce le-au avut românii din Serbia cu turcii, răpirea fetelor române şi ducerea lor la Ţarigrad, reamintindu-ne răpirea Sabinelor, vitejiile lui Leru, devotamentul românilor pentru vatra strămoşească etc.

E o comoară de legende pe această vale, care n-ar trebui lăsată să se piardă, mai ales acum, când ideea naţională a prins rădăcini atât de adânci în Serbia, încât aceşti români, în viitoarea generaţie, sunt osândiţi să se piardă cu desăvârşire.

Aceşti români au întreţinut zilnice relaţii comerciale cu negustorii şi cu ţăranii din Dolj şi Mehedinţi. Aceste relaţii, care au durat secole întregi, au contribuit în prima linie la păstrarea limbii lor.

(...)

Li s-a luat, acum câţiva ani, românilor din Serbia chiar şi dreptul de a li se oficia în româneşte serviciul divin. Mitropolitul Mihai este cel întâi care a decis o goană teribilă împotriva preoţilor români, mutând pe unii în partea opusă a Serbiei, expulzând pe câţiva, cm a fost cazul cu părintele arhimandrit Dionisie.

Ba preoţii sârbi trimişi de mitropolitul Mihail în Valea Timocului au mers până la a anatemiza pe acei români care îşi spuneau rugăciunile în româneşte, chiar şi acasă.

Astfel fiind situaţia, nu este de mirare că românii încep a-şi pierde limba lor, mai ales prin localităţile unde sunt în contact zilnic cu populaţia sârbească.

Până a nu se pierde cu desăvârşire, ar fi de dorit ca Academia Română, de pildă, să eternizeze memoria lor printr-un studiu ce s-ar face asupra limbii, obiceiurilor, moravurilor şi doinelor lor. Ar fi păcat ca acea comoară de doine şi de legende, pe care au moştenit-o aceşti români de la strămoşi, să se piardă fără să lase nicio urmă în literatura noastră."

14/09/2023

După meciul - şi după mizeria făcută de aşa-zişii patrioţi din gruparea "Uniţi sub Tricolor", au fost destule panarame care le-au luat dubioşilor apărarea. Au strigat sus şi tare că sârbii sunt fraţii noştri, că ne-au fost alături mereu, că nu putem să luăm partea kosovarilor şi alte prostii care mai de care mai penibile.

Ei bine, am căutat prin şi am găsit nişte articole foarte interesante despre sârbi şi despre cm s-au purtat de-a lungul timpului cu românii, în special cu românii de pe Valea Timocului. Nu, nu a fost niciodată cea mai bună prietenă a României, în afara unei perioade scurte pe vremea lui Ceauşescu, de când, de altfel, ni se şi trage legenda asta numai bună de prostit oameni cu mintea mai scurtă ca părul.

** Un pic de context: articolul e scris înaintea Războiului de Independenţă. Serbia era independentă, de facto, din 1867. În iunie 1876, a declarat război Imperiului Otoman, cu scopul de a-i elibera şi pe sârbii care încă erau sub turci, în Bulgaria şi în Voivodina. Iată ce scriau românii în acea vară, despre "fraţii noştri sârbi".

"În Valea Timocului - Familia, 15 august 1876

Râul Timoc este în momentele astea teatrul unor lupte crâncene între sârbi şi turci. În valurile lui se amestecă şi mult sânge românesc, pentru că patru districte de pe malurile sale sunt mai curat româneşti. Bieţii români, fugind de persecuţiile păgânilor, s-au aşezat în această parte a Serbiei gândind că la creştini vor găsi un adăpost frăţesc. Dar se înşelară. Sârbii s-au purtat şi se poartă faţă de ei mai barbar decât turcii.

Pe când "barbarii" de turci permit în ţara lor ca românii să-şi facă biserici şi şcoli, cei aproape 300.000 de români din Serbia n-au nicio biserică românească, nicio şcoală a lor, pentru că sârbii "civilizaţi" nu iartă asta.

Ei, adică "fraţii sârbi", într-o bună dimineaţă s-au pomenit că sunt o naţiune mare, că au o misiune înaltă în acele părţi, că sunt Piemontul (regiunea de unde a început unificarea Italiei, n.r.) răsăritului. Le-a trecut prin minte că ei trebuie să civilizeze Orientul şi că prin urmare sunt meniţi să formeze un mare stat sud-slavic.

Pentru misiunea lor civilizatoare, ei gândiră că o vor îndeplini mai fidel dacă îi vor apăsa pe bieţii români din ţara sârbească şi le vor răpi limba. (...)"

Căutăm în ziare vechi răspunsuri la întrebări actuale.

05/09/2023

Universul, august 1936

Pe vremuri, când oamenii nu aveau internet, e-mail şi whatsapp să se frece non-stop la cap unii pe alţii, erau nevoiţi să dea mesaje la gazetă atunci când aveau să-şi spună lucruri importante.

Aşa cm puteţi vedea mai jos, erau mesaje de... dragoste, pasionale, poliglote sau chiar... dubioase. Cel puţin cel în chenar, adresat lui... Lică. O fi făcut el ceva de a fost nevoit să plece cu teamă din Bucureşti. Noroc cu Nunuş!

Şi, bineînţeles, nelipsitele anunţuri matrimoniale. Preferata mea?

"Proprietar 55 situat, venit 5.000 lunar doreşte căsătorie d-nă cu numerar sau pensionară fără copii."

Dacă n-avea numerar... măcar pensionară să fie. Probabil că, pe vremea aia, pensia însemna ceva.

---

Leni, nu pot veni. Ludovic m-a întâlnit, fă excursii. Voi mai scrie. Buşteni.

Medic străin, Lundi 20 heures, devant "Aro" le meme journal.

Prinţesa scumpă. Fericit de revedere am vorbit cu mama. Ne este dor de tine Iulie.

4 OCTOMBRIE. Din motive ce-ţi voi scrie la prietena ta aştept neîntârziat scrisoare. Cu bine Gh.

85 Puicuţa. Achete 43885 sur 138694. Tante malade; recu lettre mecontent de ta longue absence. Moi bonne sante je travaille beaucoup et pense a toi tendrement. Puiu

Elisabeth. câteva zile... o eternitate. Aproape-suportabil, departe groaznic. Sufăr mult. Lunel.

Lică vino Bucureşti fără teamă, găsit bani, totul aranjat. Nunuş.

Waldi cu drag aşteaptă pe zâna viselor sale de vară.

3 August. Dor mult, numai cu gândul la tine. Scriemi.

Căutăm în ziare vechi răspunsuri la întrebări actuale.

03/09/2023

CE SPUNEAU AMERICANII DESPRE ŢĂRILE ROMÂNEŞTI ŞI DESPRE RUSIA LA 1851

Avem ceva "muşterii" care se grăbesc să sară, chiar şi astăzi, în barca Rusiei din cauza Vestului perfid, care vrea să ne fure ţara, care vrea să ne facă sclavii Occidentului depravat.

Din păcate pentru ei, lucrurile nu s-au schimbat niciodată: ruşii au urmărit întotdeauna propriile lor interese în România şi nu au fost niciodată interese amicale. Cu atât mai mult cu cât, în lume, Imperiul Otoman era văzut mai apropiat de interesele românilor decât ruşii, care erau de aceeaşi credinţă cu noi.

Era atât de evidentă politica rusă de acaparare a unor noi teritorii, a unor noi popoare, încât chiar şi la 1851, când Ţările Române erau sub ocupaţie ruso-turcă în urma tratatului de la Balta Liman, scopul ruşilor era ştiut chiar şi dincolo de Ocean, în Statele Unite care încă nu trecuseră prin propriul lor război civil.

Iată ce scria publicaţia "The Daily Union" din Washington, la 22 iulie 1851:

***

"Unele dintre cele mai frumoase regiuni ale Europei, locuite de oameni cu cele mai curate inimi, nobili și curajoși, ne sunt aproape necunoscute. Ce știm despre Țara Românească, despre Waldavia (Moldova, probabil, n.r.) și despre celelalte principate dunărene? Cu toate acestea, aici a avut loc o luptă impresionantă pentru libertate și independență. Cu excepția propriei noastre confruntări memorabile cu Marea Britanie, nu a existat nicio altă bătălie, în vremurile moderne, atât de eroică și inegală.

Am auzit despre lupta intensă pentru libertate în Europa de Est; știm câte ceva despre maghiari și despre Ungaria, dar despre alte națiuni de pe malurile Dunării, la fel de curajoase şi care au nevoie de simpatia şi admiraţia noastră, știm sau auzim prea puține.

Despre aceste popoare primitive și curajoase intenționez să scriu. Sunt determinat să fac acest lucru din mai multe motive. Țara lor va fi, în curând, scena unor conflicte și mai intense. Comitetul democratic central al Europei, cu sediul în Londra și cu Mazzini, Ledru Rollin și alții în frunte, tocmai a publicat o adresă către valahi, pregătind terenul pentru un viitor val revoluționar.

Kossuth și alți lideri ai luptei recente nu văd cauza sacră ca fiind pierdută, ci sunt vizibil nerăbdători să aștepte momentul potrivit pentru a lovi, în momentul în care poporul furios se va trezi și va cere socoteală liderilor trădători.

Poziția geografică a poporului care locuieşte în regiunea Dunării Inferioare și a coastelor Mării Negre este deosebit de interesantă. Aceste țări, inegalabile prin fertilitate și frumusețe, sunt mărginite de trei mari imperii: Rusia, Austria și Turcia. Aici este poarta prin care Rusia ar dori să își trimită hoardele de cazaci din zonele învecinate Donului și Volgăi spre fosta capitală a lui Constantin (Istanbul, n.r.).

Independența poporului din această zonă este crucială pentru a opri avansul despotismului barbar din Nord (Rusia, n.r.) și răspândirea islamismului din Sud (Turcia, n.r.). Munții Carpați ar putea fi în vest ceea ce Caucazul este în estul Mării Negre: un zid de foc împotriva agresiunii rusești.

Poporul este creștin; împărtășește aceeași religie cu rușii, dar simpatiile lor sunt cu Turcia. Au simțit apăsarea distrugătoare a protectoratului țarist și s-au bucurat de o stăpânire simbolică, doar, din partea Porții. Creștinul a oprimat și a devastat țara semenilor săi creștini, în timp ce infidelul le-a oferit libertate și autoguvernare.

(...)

Și nu am fost oare surprinși să vedem vechiul imperiu musulman, până de curând considerat barbar, devenind un gardian venerabil al drepturilor sacre ale ospitalității, în timp ce imperiul ortodox al succesorilor lui Petru cel Mare i-a abandonat fără scrupule pe cei care deveniseră oaspeții săi în mâinile Austriei, și a cerut extrădarea refugiaților creștini de pe solul sultanului?

Primul imperiu, după ce a depășit stadiul de barbarie și fanatism, avansează lent pe calea progresului; devine luminat și civilizat. Celălalt imperiu, dimpotrivă, cu victima sa eternă, Polonia, sub el, a devenit centrul absolutismului și al regresului. Eroul Don Quijote al trecutelor vremuri întunecate se reîntoarce spre limitele barbariei.

Protectoratul rusesc absoarbe și elimină identitatea naţională a elementelor indigene în cosmopolitismul său dăunător, în timp ce Turcia, prin tratatele cele mai favorabile, ar păstra și dezvolta aceste elemente.

(...)

Tentativa recentă și memorabilă de a reînvia România (Revoluţia de la 1848, n.r.), despre care vom vorbi în continuare, demonstrează că Țara Românească, pentru a se regenera, trebuie doar să revină la vechile tratate cu Poarta, acum anulate de machiavelismul moscovit. Cum ne bate inima în a vedea aceste triburi dacice nobile, surorile noastre în creștinism, prinse de un inamic atât de puternic și șiret, ca un porumbel în ghearele unui vultur!

Problema protectoratului țarului în România și Polonia este, de fapt, chestiunea supremaţiei țarului în est și în vest, o problemă pe scurt prezisă de cuvintele ilustrului prizonier de la Sfânta Elena (Napoleon Bonaparte, n.r.): "În viitor, lumea va fi Republicană sau Cazacă (rusă, n.r.)!"

31/08/2023

Continuăm seria dedicată urmărilor Războiului de Independenţă... cu două articole din revista Familia, din 8 septembrie 1878.

Mai întâi, aflăm că, până la urmă, ruşii au obţinut ce au vrut: au luat judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad şi Moldova de dincolo de Prut e toată a lor. Scrie "Familia": "Rusia răpeşte de la România Basarabia, dar împarte românilor mulţimi de decoraţiuni, şi curios! românii le primesc."

Bineînţeles, şi în vremea aceea avem "băieţii deştepţi" care ştiu cm să profite de împrejurări: "Românul" scrie că, la anexarea Dobrogei (primită de România la schimb forţat cu sudul Basarabiei), s-au deşteptat pofte lacome în mulţi ticăloşi, lipitorile Basarabiei, care au făcut atâta rău României în acea provincie şi stau acum gata să devină lipitorile Dobrogei."

Şi, pentru că aşa e românul, în ziarul "Timpul" apare un articolaş care încearcă să îndulcească pierderea Basarabiei de sud cu un pic de istorie legată de pământurile nou intrate în stăpânirea României.

"Încă din vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geţi, care îngemănaţi într-un singur stat cu Dacii, ţineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar, Dobrogea e în mâinile romanilor, iar dacii şi geţii trecuseră demult dincoace (la nord, n.r.) de Dunăre. Pe timpul împăraţilor, Dobrogea era populată, în oraşe, de comercianţi greci, pe şes (la câmp) de sciţii plugari şi făcea parte din Moesia inferioară. Rămânînd moştenire împărăţiei Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani şi tătari. Existenţa tătarilor în acele părţi îl face pe Mircea I să se numească prin hrisoave "domn al ţărilor tătărăşti". De la tătari a luat Mircea, domnul ţărilor tătărăşti, Dobrogea. De la Şişman, Vidinul şi malul drept până la Silistra şi le-a ţinut până ce la 1413 sultanul Mohamed ocupă cetăţile româneşti Isaccea, Silistra şi Giurgiu, precum ocupase Nicopolul şi Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării."

Cât de corecte sunt informaţiile din articol, asta este partea a doua. Va urma :)

27/08/2023

CE FĂCEAU RUŞII ÎN ROMÂNIA, ÎN APRILIE 1878?

Pe scurt: la finalul războiului cu turcii, ruşii au încheiat cu aceştia tratatul de la San Stefano, prin care Basarabia de Sud (Cahul, Ismail, Bolgrad) trecea la ruşi, iar românii primeau la schimb Dobrogea. Românii nu au participat la discuţii şi era trădare să iei pământurile aliatului tău şi să-i dai altceva la schimb, fără să-l întrebi. Pentru că românii au cârtit, ruşii au început să se poarte ca şi când erau la ei acasă şi urmau să ia în stăpânire România, iar armata română a luat poziţii defensive, în pregătirea unui conflict armat cu foştii aliaţi.

-->

Corespondentul din Bucureşti al ziarului sibian Hermannstadter Zeitung transmite că "corpul rusesc al lui Siakoffskoi a ocupat în fapt poziţiile strategice în jos de Bucureşti, spre râul Argeş. De altă parte, generalul Zimmermann ar fi ocupat deja toate cele trei districte ale Basarabiei române, adică districtul Cahul, Ismail şi Bolgrad. Cât despre armata română, spune corespondentul, a dovedit principele Carol şi acum, ca şi la Plevna, talentul său strategic, pentru că armata a părăsit linia foarte expusă Turnu, Severin, Galaţi şi, în ultimele 48 de ore se află concentrată în România mică (Oltenia, n.r.), având în spate Carpaţii.

Presa din Capitală merită toată recunoştinţa, pentru că a păstrat tăcerea în privinţa mişcărilor armatei, încât concentrarea ei nu a întâmpinat nicio piedică.

În ultimele momente s-a petrecut, însă, în gara Târgoviştei (actuala Gară de Nord din București, n.r.), un caz care ilustrează mai bine ca orice adevărata situaţie. Alaltăieri, tocmai urma să pornească din gara numită un tren cu muniţie compus din 30 de vagoane, care era destinat pentru trupele române concentrate la Piteşti, când, deodată, apărură mai mulţi ofiţeri ruşi pe peronul gării, cerând pe un ton poruncitor să fie oprit trenul. Ofiţerul român care comanda trenul a încercat mai întâi a dovedi cu binele camarazilor săi din armata aliată, că aici nu aveau dreptul să poruncească. Deoarece ruşii insistau cu pretenţiile lor, ofiţerul român se urcă pe locomotivă şi porni trenul. Ruşii telegrafiară la comandamentul rusesc din staţia următoare, Chitila, dar comandantul român trecu prin această staţie cu trenul atât de repede, încât trupele ruse venite la gară ca să-l oprească rămaseră cu gurile căscate.

Poziţia armatei române, de care se poate vorbi deja astăzi, e următoarea: brigada Chiriţescu în Piteşti şi Giurgiu. Divizia Cerchez în Craiova. Divizia Leca în Calafat. În Bucureşti este doar un batalion de infanterie, în Ploieşti regimentul de cavalerie al colonelului Polizu şi aşa mai departe."

(Gazeta Transilvaniei, 9 aprilie 1878)

24/08/2023

Gazeta Transilvană, 9 aprilie 1878

O mică anecdotă din care aflăm că proştii de astăzi sunt la fel ca proştii de acum 150 de ani.

""Oare ce aţi cere voi, români de-ai Gazetei - întrebă un domn bătrân pe un naţionalist turbat - dacă vi s-ar da, din întâmplare, tot Pământul?
"Mă rog, am mai cere pe lângă el încă trei sate din Lună.""

Căutăm în ziare vechi răspunsuri la întrebări actuale.

22/08/2023

Avem discursuri stupide ale unor indivizi care susţin sus şi tare că ruşii ne-au fost mereu fraţi apropiaţi, mai apropiaţi ca Occidentul care nu vrea decât să ne spolieze etc. und so weiter. Indivizii sunt, de fapt, un personaj generic, frecvent întâlnit, mai ales într-o anumită categorie de votanţi care, cel mai probabil, vor fi pe cai mari la alegerile următoare.

Aşa că am zis să fac un pic de web archaeology şi să văd ce scot la iveală despre "prietenii" noştri ruşi, că tot aflasem de curând că au fost la un pas să ne călărească un pic în 1878.

Context: la finalul războiului ruso-turc din 1877-1878, în care România a luptat cot la cot cu ruşii împotriva turcilor, Rusia decide că vrea Basarabia. La schimb, oferă Dobrogea (care era a turcilor). Negocierile sunt tranşate la San Stefano doar cu turcii, românii nu au un cuvânt de spus, aşa că apare o "mică" situaţie tensionată între aşa-zişii "aliaţi".
Iată ce scrie la gazetă, în 7 aprilie 1878:

"" Oștirile rusești, care vin din Bulgaria, rămăn în țară și iau poziții strategice și se întind mai ales în lungul Argeșului. Înmulțirea lor este și mai mare în partea Moldovei. Reni (portul bombardat recent de ruşi, n.r.) și mare parte din Basarabia română sunt ocupate militărește; în lungul fostului hotar dintre Basarabia și Moldova încep a se vedea întărituri. Armata noastră se retrage treptat spre Pitești, Tărgoviște și Oltenia; munițiunile noastre și pirotehnia se transpoartă spre acea parte. Ar zice cineva că există o stare latentă de dușmănie între Rusia și România. Trenuri de călători sunt visitate, la Chitila și alte stațiuni ale drumului ferat, de cătră ofițeri ruși.

De fapt, astăzi, țara noastră este ocupată militărește de oștirile rusești; numerul lor poate fi oricare în present; el poate crește oricăt, în viitor, fără putință de opunere din partea noastră.
Drumurile de fer, podurile, posițiile strategice, Capitala chiar, sunt în mănile Rusiei. Însuși dreptul de apărare, pe care îl are oricare stat neutru, suntem în neputință materială de a-l esercita. Semănăm cu acel om care, legat de măini și de picioare, este aruncat într-o apă și i se strigă: "înoată!". Dar cm va putea înota?

(...)

Toată presa engleză se exprimă că d. Campbell, cel mai prudent, cel mai rezervat dintre ziarele britanice, "Observer" zice: "Purtarea Rusiei cătră România și limbagiul ce ea ține față cu principatul au convins pe nația Englizască, mai mult decăt oricare argumentare generală, că o politică care ar lasa să se întemeieze în Orient predomnirea rusească ar cuprinde în sânul său cele mai mari primejdii pentru Europa".

Dar Rusia se oprește ca in fața unei reprobări atât de unanime? Nu! Prințul Gorceacoff urmărește înainte scopul ce ș-au propus, guvernul din Sankt Petersburg nu dă înapoi nici chiar cănd trebuie sa aibă recurs la orice măsură, corespondentul nostru de la Viena ne înștiințează că Rusia concentrează trupe în România cu gând de a dezarma la întâmplare armata română și a pune în țară un guvern provizor. Pe de altă parte, "Times" afirmă că 20.000 oameni din corpul 11 al armatei rusești va ocupa București, iar restul acestui corp stațiile drumului de fer ducător la Giurgiu, pe cănd alte trupe se vor așeza pe teritoriul situat la răsăritul Oltului.

Așadar prin ocupație, dezarmare și revoluție, rușii caută a-și plăti datoria cătră România. Pentru a confisca un petic de pămănt așa de mic ca Basarabia ei sunt hotărâți a înjosi armata care au luptat alăture cu ei la Plevna și a detrona pe Prințul care i-au scăpat de înfrângere. ""

(Curierul de Iaşi, 7 aprilie 1878)