23/01/2025
https://ziarulnatiunea.ro/2025/01/23/drepturile-cutumare-ale-militarilor/
Drepturile cutumare ale militarilor… / Data: 23 ianuarie 2025
Mihai Batog-Bujeniță
Luptele de orice orice fel sau chiar războaiele sunt fenomene sociale congruente cu vârsta omenirii și nu poate fi definită vreo perioadă istorică în care acestea să fi lipsit, cm nu poate fi determinată nici o cauză unică pentru declanșarea lor, cu toate că, preponderent, filosofii marxiști au promovat drept cauză principală a războaielor motivația economică, se dovedește că de multe ori aceasta a fost devansată de unele tare specifice firii omenești precum trufia, orgoliile, dorințele de răzbunare și nu de puține ori simpla gelozie sau vreo iubire, uneori chiar o aventură, a unui potentat. Este foarte posibil ca războaiele să fi început în zorii omenirii ca înfruntări între toți membrii vreunui clan și ca totul să se considere încheiat atunci când membrii clanului advers erau morți, răniți sau robiți învingătorilor. Cum însă acest model de lupte implica în totalitate resursele umane ale beligeranților și puteau avea ca efect dispariția totală a unui competitor, a fost considerat atât de periculos încât a fost destul de repede înlocuit cu luptători antrenați, oameni care știau cm trebuie duse luptele și a căror eventuală dispariție nu punea în pericol existența tribului. Cu alte cuvinte, se născuse războiul și, în consecință, regulile sale cele care de-a lungul timpului se vor moderniza continuu, dar în esență vor rămâne aceleași indiferent dacă armatele vor aparține unei entități statale sau unui angajator privat.
Este util de precizat și faptul că războiul a fost factorul germinativ al unor legislații speciale, diferite în orice epocă de legislația general valabilă a statului deoarece dinamica evenimentelor pe timp de război este mult diferită de cea funcțională pe timp de pace indiferent de cerințele oricărui tip de armate: private sau ale statului. Cum însă exemplele angajatorilor privați, mari nobili sau chiar regi ori împărați sunt mult mai ușor de înțeles de aici vom porni analiza drepturilor cutumiare ale luptătorilor cele care la început erau doar reguli de bună funcționare și mai apoi au devenit legi la vremea când și-au dovedit valabilitatea în mod empiric.
Abordez astfel situația în primul rând pentru că angajatorul privat, cel care este desemnat de seniorul său să întrețină un corp de oaste pe cheltuiala sa, dar în contul moșiilor pe care seniorul i le dă în administrare, va fi modelul din care se vor naște armatele moderne cele care nu mai pot fi ale unor oameni cu resurse limitate, ci devin armate profesioniste aparținând statului, singurul finanțator care în epoca modernă poate asigura o înarmare corespunzătoare și, mult mai mult decât atât, va asigura centralizarea puterii armate care va deveni astfel simbolul, dar și garantul, suveranității și independenței statului.
În principiu, angajatorul are la dispoziție o anumită resursă umană pe care o poate folosi într-un eventual conflict. Dacă luăm modelul roman această resursă era formată din bărbați (la început numai cetățeni romani!) cu vârsta cuprinsă între șaisprezece și patruzeci de ani, fără defecte fizice sau tare psihice, apți de a purta arme și de a le folosi pe câmpul de luptă. Această resursă era desigur angrenată în mod obișnuit în viața ecomomică a țării, însă periodic, o parte din ea era chemată pentru antrenamente specifice câmpului de luptă în timp ce o altă parte se afla prinsă efectiv în operațiuni militare pe diferite fronturi. Așadar, cei astfel convocați își părăseau activitățile zilnice și mergeau să se antreneze. Numai că o asemenea convocare putea face ca familia celui chemat să nu mai aibă mijloace de supraviețuire, prin urmare angajatorul îi plătea respectivului o anumită sumă cu care acesta își întreținea familia sau, foarte posibil, în unele cazuri, i se suplimentau veniturile personale. Oricum era o ofertă de nerefuzat mai ales că neprezentarea la sediul de antreanament, de regulă o tabără militară, se sancționa foarte aspru. Ajuns în tabără, luptătorul primea deocamdată o uniformă de lucru, dar și una de paradă, armele necesare categoriei de luptă, era cazat în corturi așa cm se va întâmpla și pe câmpul de luptă, fiind și hrănit corespunzător totul pe cheltuiala angajatorului.
Viața într-o asemenea tabără era foarte dură, antrenamentele de luptă, marșurile și pregătirea teoretică desfășurându-se sub autoritatea unor soldați cu experiență de luptă, unii ale căror bune intenții, respectiv o cât mai bună pregătire fizică și a dezvoltării aptitudinilor de luptă, nu se împiedicau de eventuale drepturi ale omului, cele numite pe atunci drepturi cetățenești. Scopul lor era unul singur: instruirea luptătorului cu maximum de eficiență și minimul de investiții logistice. Totul era posibil numai în contextul unei discipline de fier și cu folosirea oricăror mijloace pentru a o impune, prin urmare, bătaia era considerată ceva absolut necesar pentru atingerea scopului propus. Este de amintit și faptul că fiecare luptător avea datoria de a-și întreține uniformele, dar mai ales armele deoarece, la terminarea stagiului de pregătire, dacă nu era trimis la luptă, trebuia să returneze aceste bunuri angajatorului în perfectă stare de funcționare, ele fiind apoi refolosite. Simpla deteriorare a acestor bunuri se plătea foarte scump!
Ne putem întreba însă dacă oamenii aveau dreptul să refuze serviciul militar indiferent de poziția în care se aflau sau dacă, după încorporare, puteau să se retragă din sistem. Ei, bine, legal, nu! Serviciul militar era considerat o obligație cetățenească, dar mult mai mult decât atât, nu puteai primi funcții reprezentative în stat dacă nu intrai în acest sistem de pregătire și nu participai efectiv la lupte, iar dacă te distingeai pe timpul conflictelor erai cu atât mai apreciat de întregul popor cel care, în viitor, îți dădea votul de încredere pentru a ocupa o asemenea funcție. Devenea deci foarte tentant să participi la sistemul de pregătire militară, mai ales că acei care erau scutiți de un asemenea angajament aveau defecte fizice majore ceea ce făcea ca inclusiv soarta lor ca viitori soți, capi de familie sau chiar amanți să fie una total nesigură, de unde și oprobiul public față de asemenea bărbați, o formă gravă de degradare civică. Importanța participării la pregătirea militară, dar mai ales la război, este subliniată și de faptul că și fii regilor sau ai împăraților treceau obligatoriu prin acest sistem și nu de puține ori aceștia își consolidau statutul de moștenitori ai tronului prin victoriile obținute pe câmpul de luptă.
Dar ce se putea întâmpla dacă, după angajare, un luptător se dovedea a fi ineficient sau chiar încerca, printr-un fel sau altul, să scape de uriașele greutăți ale perioadei de instruire sau de luptă efectivă. Lucrurile se rezolvau foarte simplu! Pentru anumite abateri de la reguli bătaia primită în fața trupelor era considerată cea mai rezonabilă formă de reeducare, însă pentru delicte mai grave comandantul tău direct, cel care răspundea în fața angajatorului de buna ta pregătire, te putea trimite la închisoare fără nici un fel de proces. Hotărârea lui era considerată perfect legală, iar închisorile militare, altele decât cele obișnuite, își puneau în aplicare metodele lor de reinserție sistemică. Abia acum viața devenea un calvar deoarece, spre deosebire de tot ce vedem în filmele actuale, deținuții din închisorile militare nu aveau nici un fel de drepturi și nici nu petreceau timpul de detenție jucând zaruri ori punând la cale evadări cu care să încânte mai târziu poporul. Aveau doar obligația de a munci fără vreun program, după cm și cât era nevoie, la diferite construcții defensive, la construirea de castre, în minele de sare sau în exploatările de piatră acestea fiind necesare fortificațiilor. Hrana era la limită, o limită foarte scăzută, iar bătaia și torturile făceau parte din meniul zilnic. Dar, cu toate acestea, nu se urmărea exterminarea fizică a celor întemnițați deoarece, la cerere, ei puteau fi eliberați și trimiși în punctele fierbinți ale războaielor acolo un speranța de supraviețuire era foarte limitată. Cu toate acestea, dacă un individ eliberat din închisoare se distingea în lupte el era recompensat exact precum un altul care nu făcuse pușcărie. Ba mai mult, dacă individul reușea să supraviețuiască, pedeapsa nu-i era trecută ca atare în ceea ce mai târziu se va numi cazier, deci din punct de vedere social avea toate drepturile cetățenești cuvenite unui om care a luptat pentru patrie. Un lucru, trebuie să recunoaștem înțelept deși, pentru noi, foarte controversat cu toate că prezentul are suficiente modele care arată că această tradiție milenară nu este deloc dispărută.
Dar oamenii erau oare atrași de acest mod în care erau privite lucrurile? În mod sigur da, deoarece instrucția militară îți aducea prestigiu social remarcabil, iar dacă aveai și o oarecare pregătire școlară puteai aspira la orice funcție în stat, însă nici partea materială a lucrurilor nu era de neglijat. Cum agricultura era o activitate care necesita multă muncă, iar rezultatele, chiar atunci când recoltele erau bune, nu numai că nu te îmbogățeau, dar nici măcar o viață decentă nu-ți ofereau și la fel se petreceau lucrurile și în alte domenii cm ar fi meșteșugurile sau comerțul, războiul devenea o activitate care, cel puțin teoretic, te putea îmbogăți rapid scoțându-te astfel din anonimat.
Veniturile militarilor aflați în leafă (plată) erau constituite din solda care în armată se plătea cu regularitate și care era destul de motivantă, dar și din recompensele primite de combatanți atunci când erau victorioși. Este bine să știm că armatele purtau cu ele tezaurele cu care plăteau soldele sau cu care făceau tot felul de cumpărături absolut necesare trupelor adică hrană pentru oameni, dar și pentru animale (cai, catâri, bovine sau uneori chiar elefanți de luptă) ori materiale de construcție, acest tezaur nefiind chiar de neglijat, ba chiar având uneori o valoare considerabilă. Evident, tezaurul era ținta inamicului, iar armata învingătoare îl confisca și mai târziu era împărțit de comandantul victorios tuturor celor care contribuiseră la victorie, într-un mod foarte judicios și corect. Alte surse de venit erau prizonierii. Aceștia plăteau răscumpărare dacă aveau posibilități ori, dacă nu, erau vânduți ca sclavi negustorilor care însoțeau de regulă armata exact în acest scop.
Mai exista desigur, tot ca sursă de venituri, jaful! Dreptul de jaf era acordat luptătorilor de regulă atunci când un oraș asediat rezistate mult timp și pierderile asediatorilor erau mari. Să nu credem că respectivul act, oribil din orice punct ar fi privit, era lipsit de reguli! Nu! Jaful dura un număr strict reglementat de zile, iar bunurile jefuite reveneau în totalitate jefuitorilor. În consecință și aceștia se specializau pe diferite direcții cea mai profitabilă fiind tot procurarea de sclavi, mai ales dacă puteau pune mâna pe femei tinere și frumoase care aveau un preț foarte bun pe piața de profil. Desigur, și acum era vânat cu prioritate tezaurul cetății cel care îi revenea comandantului, iar acesta plătea o parte din el superiorului său, de regulă regele sau împăratul. Cu toate acestea unii comandanți de armate, practicând jaful, deveneau extrem de bogați, iar armatele conduse de ei se autonomizau și nu de puține ori interveneau direct în luptele politice interne atentând la viața împăratului și susținându-și proprii comandanți pentru această funcție. Consecința era declanșarea războaielor civile cele în care masacrele nu mai vizau posibili inamici ai țării, ci proprii concetățeni. Să mai spunem și că titlul de împărat își are obârșia în cuvântul imperator, un cuvânt de sorginte militară însemnând cel care comandă trupele. Situația, extrem de gravă totuși, a dus la scoaterea în afara legii a jafului ca sursă de îmbogățire pentru comandanți, încriminarea acestuia și interzicerea unor asemenea practici pe câmpul de luptă. Ca orice restricție a fost însă repede depășită de realitate, iar armatele de mai târziu ale invadatorilor din pustiurile Asiei nu au avut niciodată asemenea restricții. Cu toate acestea, armatele civilizate pedepseau aspru soldații care se pretau la jafuri, de regulă osândindu-i la moarte fără nici un fel de judecată. Dar cm contextul politic modern în care armatele funcționau impunea și judecata unor abateri mai mult sau mai puțin grave de la normele cuvenite, au apărut și tribunalele militare cele care se numeau Curți Marțiale (de la Marte, zeul războiului) și funcționau după legi speciale deosebit de severe. Legislația lor era deosebită de cea a normelor civile cuprinse în diferite coduri de legi. Asta nu a însemnat însă că jafurile au dispărut din tradiția trupelor fiind practicate și în cel de-Al Doilea Război Mondial cu, inclusiv, scopuri de tip terorist, deci de intimidare și înspăimântare a populației civile.
Este bine să analizăm însă și ce se petrecea în taberele de antrenament după ce un contigent se considera a fi suficient de instruit pentru a intra în luptă. Ei bine, chiar dacă cei instruiți erau trimiși pe câmpul de luptă ori dacă erau demobilizați, în locul lor veneau alții urmând aceeași logică a pregătirii militare. Nevoia de a avea întotdeauna rezerve de soldați bine pregătiți, capabili să intre în luptă în cel mai scurt timp a impus această manieră de lucru la foc continuu deoarece trupele aflate în luptă au inevitabil pierderi, iar acestea trebuie completate continuu. Dar mai era un aspect! Un militar, atunci când era chemat sub arme se considera că are încheiat un contract cu angajatorul devenind într-un fel bun al acestuia. Contractul însă era limitat în timp, iar la încheierea acestuia, luptătorul se putea retrage din armată beneficiind de toate bunurile acumulate sau, dacă dorea și era apt din punct de vedere fizic, putea încheia un nou contract. Precizez și faptul că dacă un luptător murea pe câmpul de luptă toate bunurile lui erau trimise familiei, acest lucru fiind de asemenea specificat în contract sau în înțelegerile nelegiferate din diferite perioade istorice. Problema rezervei armate este însă mai complexă și merită a fi prezentată mai pe larg. Pentru început însă voi face specificația că o armată este posibil victorioasă pe câmpul de luptă dacă are trei elemente de bază.
Primul este o conducere competentă formată dintr-un corp de cadre foarte bine pregătite profesional, cu un înalt simț al datoriei, capabil de elaborarea unor planuri de luptă realiste, conducerea fermă a trupelor din subordine pe timpul luptelor, dar și asumarea răspunderilor aferente fără compromisuri profesionale în fața puterii politice. Al doilea element este nivelul de pregătire al trupelor, motivația pentru a lupta (o chestiune extrem de complexă care interferează cu politica de îndoctrinare care fundamentează suportul motivațional) și desigur experiența de luptă. O componentă de bază pentru asigurarea victoriei este însă și nivelul de înzestrare al armatei, calitatea, dar și cantitatea de arme și muniții precum și asigurarea permanentă a trupelor cu asemenea materiale. Tot la acest capitol se înscrie și asigurarea hrănirii sau a materialelor sanitare, a echipamentelor individuale, uniforme adecvate, apă, combustibili, etc…
Cu toate acestea, știut fiind că indiferent de rezultatul luptelor pierderile sunt inerente apare ca prioritară înlocuirea oamenilor sau a materialelor aflate pe câmpul de luptă, prin urmare, uriașa problemă a rezervelor disponibile. Din această cauză, angajatorul (indiferent cine este!) trebuie să aibă în spatele frontului, de preferat cât mai aproape în spațiu, efective gata de a intra în luptă cel puțin egale cantitativ, dar și, pe cât posibil, calitativ cu cele aflate în contact direct cu inamicul. Asta însemnând că trupele aflate în ceea ce am putea numi rezerva activă să fie cel puțin la fel de instruite și motivate precum cele căzute în luptă, dar mai trebuie să avem încă pe atâtea forțe, tot în rezerva activă, dar mult în spatele frontului, de regulă în cazărmile din propriul teritoriu, care se pregătesc și care pot intra în dispozitiv într-un timp optim pentru a susține sau, la nevoie, pentru a intensifica efortul de luptă.
În afara acestor trupe, să le numim proaspete, mai exista o rezervă formată din oamenii care fuseseră militari (este vorba de modelul roman!) timp de aproximativ douăzeci și cinci de ani și acum se aflau cel mai probabil pe pământurile primite la demobilizare, ca răsplată pentru serviciile aduse. Așa se justifică și de ce acești oameni erau, să folosim termenul mai ușor de înțeles acum: pensionați, cu aproximativ douăzeci de ani înaintea celor care munciseră în alte domenii. La nevoie, ei erau cei care puteau fi rechemați sub arme și, chiar dacă nu erau folosiți ca luptători din prima linie, îndeplineau multiplele sarcini din armată care asigură transporturi, aprovizionări, paza unor obiective, poliție militară sau lucrul în cadrul statelor majore la diferite eșaloane, eliberând astfel forța combativă din aceste posturi.
Putem vorbi astfel despre rolul rezervei armate ca fiind unul esențial în ducerea cu succes a operațiunilor de pe front, iar istoria recentă ne livrează un caz tipic în acest sens. Armata germană din cel de-al doilea Război Mondial era, de departe, cea mai pregătită, din toate punctele de vedere, dintre toate armatele care vor intra în conflict numai că exact această armată a început să piardă bătălii atunci când liniile de aprovizionare au devenit prea lungi, deci foarte vulnerabile, pierzând apoi războiul atunci când statul nu a mai avut rezerve materiale și umane pentru a înlocui pierderile de pe front.
Concluzii: – Armata este factorul principal în definirea conceptului de suveranitate și independență a unei entități statale. Ea este însă un sistem social extrem de complex și chiar complicat cu ramificații și puternice influențe atât în economia respectivei entități cât și în zonele culturale sau comportamentale și politice; – Eforturile bugetare pentru pregătirea, întreținerea și dotarea cu arme moderne a acestei structuri sunt extrem de mari și uneori chiar nesustenabile pentru o economie, însă dacă ne-am lipsi de aceasta putem fi siguri că vom condamna la dispariție statul în sine, iar condiția de națiune se va transforma în popor sau chiar populație minoritară, deci acceptată un timp într-un teritoriu pe care nu are dreptul de a-l gestiona. Putem fi siguri că observatorii externi privesc foarte atent la fenomenul militar din fiecare țară și, funcție de evoluția acestuia, se întocmesc și planurile de cooperare sau cele de preluare prin forță; – Istoria ne mai arată și că regulile străvechi după care funcționau armatele lumii au fost între timp legalizate, dar trebuie să mai știm și că ignorarea sau nerespectarea lor, destul de frecvent apărută în timp de pace, duce la antagonizarea relațiilor dintre armată, în general vorbind, și puterea politică. Această antagonizare are ca efect, de regulă, schimbarea puterii politice însă, din nenorocire, cu imense sacrificii materiale și umane; – Totuși este întotdeauna necesară o politică echilibrată! Nu are rost să întreții în funcțiune o armată disproporționată față de eventualele amenințări, ci este bine să ai un nucleu militar bine pregătit și bine dotat material, dar mai ales un bazin larg de rezervă, adică oameni cu pregătire militară de bază aflați în circuitul economic, pe care, la nevoie, să-i poți activa în cel mai scurt timp. Aici însă intervin și alți factori care aparent nu au legătură cu puterea de apărare a unei țări. Factorul demografic, emigrarea sau cetățeniile multiple, lipsa educației specifice ori demotivarea (acțiune susținută constant și cu mijloace propagandistice adecvate de dușmanii potențiali!) ar putea fi doar câteva dintre cauze care însă pot fi reglementate printr-o politică înțeleaptă care să pună interesul general deasupra intereselor personale sau de grup și să asigure în mod optim necesitățile de apărare ale unei țări.
