20/12/2024
Este trecut deja de ora 22:00. Stau întinsă în pat, în timp ce, cu o mână mângâi părul moale și catifelat al băiatului, care adoarme la sân ca în fiecare seară, iar cu cealaltă mâna țin telefonul.
Continui să citesc "Totul e în regulă în mine și în lume"-Petronela Rotar.
Pe Petronela o urmăresc pe Facebook de prin pandemie. Îmi place ce scrie, cm scrie și în multe postări rezonez cu ea. Știam că a scris mai multe cărți dar nu am fost curioasă să citesc până acum 3 zile.
Am găsit pe Voxa, proaspăt reinstalată, mai multe cărți de interes printre care și ale ei.
M-a atras cea menționată maj sus "Totul e în regulă în mine și în lume".
Am început să citesc o pagină, doua, cinci, zece. Nu îmi venea să o mai las.
Cartea asta este ca un serial bun, gen Vikingii sau Prison Break. Ceva te tine acolo, fără să vrei să faci o pauză.
Mai am 20 de pagini de citit. Mi-a dat mult de gândit. M-a făcut să îmi pun întrebări la care nu m-am mai gândit până acum.
M-a făcut să plâng, să mă întristez, să mă simt vinovată gândindu-mă la greșelile pe care le-am făcut și le mai fac uneori cu Sophia și cu Philip.
În acelasi timp îmi dă speranță, mă liniștesc puțin gândindu-mă că pot face diferit chiar de acum, că pot să fiu mai atentă cu mine și cu ei, ca să nu mai ajung în acele situații critice în care nu mai sunt adultul calm și rațional, ci copilul care este încă supărat și revoltat de acum 25, poate 27 de ani.
Înțelesesem din primele pagini că Petronela nu a avut o copilărie normală, fericită, dar să aflu chiar de la ea prin câte traume a putut să treacă încă din primii ani de viață și cm mulți ani ce au urmat a avut parte de toate traumele cunoscute, asta m-a șocat, m-a întristat.
Mă gândesc la copilăria mea, la ce numesc eu traumă și sunt recunoscătoare că a fost doar atât. Știu că nu este adult care să nu aibă traume, fie cu "T" mare, fie cu "t" mic. Ale mele sunt cu "t"mic.
Citind despre acel tremur pe care l-a experimentat mulți ani după episoadele traumatice, mi-am adus aminte de mama, care avea niște frisoane de tremura plapuma pe ea. Îmi aduc aminte că seara apăreau sau uneori și peste zi, nu sunt sigură, dar eram cu ea și îmi spunea că îi este foarte frig și să îi aduc halatul gros, pătura și pilota să le pun pe ea.
Nu era panicată, nici eu nu eram, poate mai mult curioasă. Ce înțelesesem era că de la frig face așa. Mama îmi spunea că toată viața ei a fost friguroasă. Și așa o știam și eu.
Citind acum ce scrie Petronela despre aceste frisoane, despre mama-mare ai ei căreia toată viața îi fusese frig și cum, de fapt acest tremur, aceste frisoane, care te zgâlțâie din toate încheieturile, sunt de fapt un răspuns al corpului la traumă, stau și privesc din alt unghi și mă întreb dacă nu cumva asta era și la mama.
Ea nu mi-a povestit despre copilăria ei. Rar a spus câte ceva, dar nici 10% nu cred că este din tot ce ducea cu ea.
Eu nu am întrebat, ea nu a spus. Simțeam că e multă durere și nu vrea să vorbească despre trecut.
Târziu de tot a început să caute, să își privească trecutul în worksopul organizat de Pera Novacovici și Marius Simion.
Când a venit la noi, penultima dată, mi-a spus că a reușit în mare parte să o înțeleagă pe mama ei si să facă pace cu ea, nu fizic, ci in sufletul ei. Relația lor a fost una grea...este un alt subiect.
M-am bucurat pentru ea atunci, știam că ajută mult să faci pace cu trecutul.
Din păcate, ceea ce a reușit să facă și poate ar fi fost bine să fi făcut cu mulți ani înainte, nu a putut-o salva de necruțătorul cancer de san de care urma să aflu 1 an și ceva mai târziu după vizita la noi, când deja era prea târziu.
Revenind la seara asta, citesc pe nerăsuflate, chiar dacă simt cm mi se închid ochii și gândurile îmi zboară, parcă trecând direct în visare. Dar mă reconectez cu prezentul.
"Doamne, îți mulțumesc că avem copiii sănătoși, că suntem noi sănătoși. Îți mulțumesc pentru ce suntem, pentru ce avem, pentru ce primim. Pentru că suntem bine. Îți mulțumesc"
Aș mai citi, dar mi se închid ochii și nu mai reușesc să văd rândurile.
Noapte bună!
