22/12/2024
"Aceștia suntem noi, mai buni, mai răi, diferiți, unii cu dreapta, alții cu stânga, români și maghiari, romi și germani, dar cetățeni care știm ce înseamnă haosul, pentru că l-am trăit. De ce ne temem? De ce vorbim în șoaptă? N-am făcut atâta drum, imperfecți și vai de noi, dar un neam curajos, ca să ne mai amenințe cineva să mergem pe vârfuri."
Și dacă nu mergem pe vârfuri, ce se întâmplă?
Spațiul public a fost confiscat de amenințări, de un discurs violent, de ultimatumuri. Ei, bine, uite că nu cedăm.
de Cătălin Tolontan
În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, devreme, metroul a anunțat că nu va opri la Piața Universității. Am coborât la Unirii. Toată noaptea se auziseră, îngrozitoare, reverberate printre blocurile cartierelor, împușcăturile.
De dimineață, la Universitate puteai trece doar pe sus. Pe stradă, acolo unde este astăzi troița, încă nu se curățaseră toate cioburile, lemnele baricadei și cauciucurile arse.
Amestecat cu apa murdară, sângele se scurgea în canalizarea de lângă trotuare.
Scenele erau oribile, însă nu aveau cm să le ascundă. Oamenii treceau, se închinau și mergeau mai departe, negri de supărare. Aveau să se întoarcă.
Am ajuns, din nou, să vorbim în șoaptă
În câteva ore, tot Bucureștiul era practic în stradă. Nicio forță din lume nu se putea opune. Muncitorii de la platformele industriale au pornit spre centru spărgând porțile. Studenții strigau ”Timișoara”, ”Libertate” și ”Europa”. Da, s-a strigat în fața Intercontinentalului încă din 21 decembrie ”Europa” și ”Suntem aici!”. Se spunea că acolo sunt diplomați și ziariști străini și voiam să ne vadă.
***
Astăzi, după 35 de ani, metroul oprește în fiecare stație. E lume. Câțiva oameni zâmbesc, ca într-un salut camuflat, în fața unui pericol nevăzut.
De câteva săptămâni, unii mă încurajează din ochi, alții se uită cu reproș. Nu mă deranjează, e foarte bine, trebuie să ne acceptăm ideile diferite. Se întâmplă și ca să vină aproape și să șoptească: ”Continuați”. Apoi coborâm, fără să ne uităm unii la alții, într-o clandestinitate care a coborât dintr-o dată peste țară. Nu opinia diferită, ci sentimentul ubicuu de teamă, al ambelor tabere, e dureros.
Stelian Tănase a scris, pe vremuri, ”Acasă se vorbește în șoaptă”, extraordinarul jurnal al anilor târzii ai dictaturii. Acum, de o vreme, toți vorbim, din nou, în șoaptă, pe străzi și în metrou. Ne uităm la strigătele lui Makaveli care ne somează: ”Fiți cuminți, mergeți pe vârfuri”, ca să nu ni se întâmple nimic. Iar asta se petrece în Parlamentul României, cu un influencer care a fost anunțat ca viitor angajat plătit din bani publici. Îmi pare rău că nu am fost acolo să-l întreb: ”Dacă nu mergem pe vârfuri, ce se întâmplă, puteți detalia, vă rugăm?”.
Zilele trecute, un ziarist, nu vreau să-i dau numele pentru că îl consider un mare jurnalist, l-a insultat pe Stelian Tănase, într-un mod grotesc, ridiculizându-i vârsta și atacând-i partenera de viață, la rândul ei jurnalistă. Asta doar pentru că ei au o altă părere.
Am ajuns să ne temem de Musk?
O parte din instituțiile românești, paralizate, se gândesc ce o să zică Donald Trump pe 20 ianuarie, ultima găselniță a extremiștilor români. Și dacă o să zică Trump ceva, noi ce facem? Mergem înapoi în URSS?
Ultima modă e să ne speriem de ce postează Musk pe X. Păi a existat, totuși, decembrie 1989, când generații de români nu s-au temut de lucruri mult mai serioase decât de o postare pe X. Așteptăm aprobare de undeva să fim liberi?
Continuarea pe HotNews.
--->https://shorturl.at/IqM8Y
